ceac pac

Crass: anarhismul "clasic"

2011-10-18T10:59:00.000-07:00

Oricine a avut chef sa afle ce e punk-ul ar trebui sa fi ascultat deja Crass.

Sigur, Ramones, Pistols si Clash sunt creatorii, dar ei nu au dus punk-ul (tot ce inseamna el, cu muzica, subcultura idei si tot) la finalitatea lui radicala. Pana la urma, singurul rebel cu creier din Sex Pistols, convins de ideea schimbarii, a fost Johnny Rotten, care probabil avusese acces la cine stie ce mediu artistico-politic radical. Stooges au avut energia aia teribila, dar nu erau chiar ACOLO, daca intelegeti ce vreau sa zic.

Dar apoi Sex Pistols s-au departit, miza fiind banii si faima, Ramones au inceput sa scoata albume identice pe banda si stooges se despartisera oricum de mult. Clash ramasesera punk doar in sensul ca nu erau interesati de etichete si experimentau constant cu muzica. Plus ca vestimentatia lor era din ce in ce mai aiurea.

Crass a fost o trupa de anarho-punk britanica, activa intre anii 1977-1984. Au creat punk asa cum ar trebui sa fie el, si de atunci tot punk-ul care nu era pentru baietii de cartier ca hardcoreul, sau care nu era comercial, a preluat ceva din formula trupei asteia. Ei au creat nu doar muzica, ci o subcultura. Muzica in sine era militanta, dar in acelasi timp Crass nu au devenit niciodata plictisitori. Au creat un soi de punk pur, redus la esenta, dar au flirtat tot timpul cu muzica experimentala. Totul e scurt, abraziv, incisiv si revolutionar. Daca cineva asociaza punk-ul cu anarhismul, e in buna masura din cauza celor de la Crass. E ca si cum dadaistii ar fi descoperit rock-ul.

Crass e una din acele trupe care personifica ideea de DIY. Si-au creat propria casa de discuri la care si-au scos albumele, dar prin care au promovat numeroase alte trupe britanice (doua din trupele alea au aparut deja pe Ceac Pac: Dirt si Amebix). Trupa functiona mai mult ca un colectiv ad-hoc: oricine putea face parte din ea. Asa se explica faptul ca pe albumele trupei se pot auzi vreo 3 vocali. Membrii trupei locuiau la comun impreuna cu alti oameni si cum mai toti ocupantii locuintei respective aveau de-a face cu lumea artei intr-un fel sau altul, fiecare a contribuit cu cate ceva la proiectul Crass. Astfel, trupa a aratat ca ceea ce facea era mai mult decat muzica pur si simplu. Demersul lor era in egala masura estetic si militant: de la disparitia lor, arta grafica de pe albume a devenit la fel de celebra ca muzica lor. Exista si un film care este despre ei si produs de ei. Desi interviurile si documentarele care au urmat desfiintarii trupei sunt mai relevante si mai usor de urmarit.

La capitolul versuri, celor de la Crass nu le scapa aproape nici un subiect: critica lor era indreptata impotriva statului, religiei, impotriva rolurilor de gen, impotriva extremismului de stanga si chiar impotriva punk-ului si a "elitei" sale. O trasatura importanta era pacifismul lor aproape obsesiv. Multe din piesele lor sunt despre razboi si amenintare nucleara si au un album intreg despre razboiul din insulele Falkland, care s-a desfasurat in perioada in care trupa era activa. Preocuparea lor fata de razboi poate fi inteleasa relativ usor daca punem totul in contextul razboiului rece. Crass erau implicati si in diverse campanii. Spre exemplu au contribuit cu o piesa pentru o compilatie dedicata ALF (Animal Liberation Front).

Crass sunt acum asociati cu sloganul "There is no authority but yourself", dar as zice ca cel mai important lucru lasat mostenire de ei este faptul ca au creat un hibrid al muzicii ghidate de principii. Altfel spus, au moralizat muzica. Nu in ultimul rand, dintre trupele punk, ei au contribuit probabil cel mai mult la promovarea ideilor libertare in muzica.

Clipul de mai jos arata cele doua calitati ale trupei: abordarea directa, fara menajamente, si in acelasi timp, o preocupare pentru crearea unei atmosfere:

Anarho-punk olandez: The Ex - Tumult (1983)

2011-10-17T15:59:00.000-07:00

Au existat multe trupe in stilul Crass, dar o buna parte din ele nu erau altceva decat niste "reeditari" ale celor de la Crass. O trupa similara si originala in acelasi timp a fost The Ex. Ei sunt varianta olandeza a anarhistilor britanici. Nu au fost afiliati casei Crass Records insa. Crass s-au despartit in 1984, decizia avand legatura si cu o aluzie la George Orwell. The Ex mai canta si astazi, desi si-au schimbat stilul de nenumarate ori.

Au inceput ca o trupa de anarho-punk mai experimentala decat Crass. Primele albume suna a Crass cu ceva mai mult distors pe bass. Deja la al treilea album sunau suficient de altfel ca sa nu stii daca sa ii consideri anarho-punk, post-punk sau rock experimental. Partea experimentala a castigat tot mai mult teren pana cand Ex au inceput sa semene din ce in ce mai mult cu Sonic Youth, cu care au si colaborat pe un album, spre sfarsitul anilor '80. In 1989 au lansat un dublu album (Joggers and Smoggers) plin de experimente sonore, piese cu influente populare de prin diverse tari, punk si alte piese abrazive. Printre altele, au inregistrat si un album de comemorare a razboiului civil din Spania. Prin 1996 deja, semanau oarecum cu Gang of Four si Fugazi (cu care au si avut concerte). Au scos cateva albume cu un violonist si au incorporat si instrumente de suflat, iar spre sfarsitul anilor 2000 s-au apropiat chiar de jazz etiopian, cantand cu un renumit saxofonist din Etiopia. Din 1996 canta cu chitaristul unei alte trupe anarho, la fel de experimentala, numita Dog Faced Hermans.

Cu alte cuvinte, daca nu iti place unul din albumele lor, alege altul la intamplare si s-ar putea sa descoperi o latura care sa-ti placa.

In momentul de fata The Ex au peste 20 de albume. Exista si un documentar despre ei (Beautiful Frenzy) si un soi de film/concert facut de Jem Cohen, cel care a regizat si deja cunoscutul si extraordinarul documentar Fugazi, Instrument. Din 2010 au un alt vocal si un nou album.

Tumult e albumul celor de la The Ex din 1983 si cel care merita recenzat in primul rand. E un album produs de unul din tipii de la Mekons, trupa britanica de post-punk. La inceput iti lasa impresia unei inregistrari tipice trupelor de punk de la sfarsitul anilor '70. Totul e aspru si taios, militant si direct, cam tot ce si-ar putea dori cineva care gusta punk-ul. Bassul e mai tot timpu distorsionat si foarte in fata, simplu si percutant, in timp ce chitara nu are o abordare la fel de directa, ci mai "imprastiata", sau alteori, restransa la cateva scartaituri. Vocea seamana cu cea a tipului de la The Fall pe alocuri. Versurile sunt in mare parte in engleza. Unele piese de pe album fac the Ex sa nu fie doar o alta trupa de anarho-punk. Unele par sa fi evoluat din jam-uri si evolueaza pe o durata de cinci minute sau mai mult. Este cazul piesei Island Race, care devine oarecum hipnotica in repetitivitatea ei dinspre final. Pe alocuri, tobarul imprumuta ritmuri din afara ariei punk: vezi spre exemplu piesa F.U.N.E.I.D.Y. Pe O.S.L. insa, percutia aduce aminte de un drum machin. Cu tobele astea si chitarile aspre si scartaitoare, sa nu mai spunem de bassul distorsionat, muzica de pe Tumult aduce putin cu inceputurile industrialului, poate veti fi de aceeasi parere.

Daca preferati punk-ul rapid, Tumult nu e pentru voi. Incercati Crass sau Dirt sau primele doua albume de la Ex. daca insa considerati ca o abordare politica radicala trebuie sa mearga mana in mana si cu o abordare radicala a muzicii, atunci trebuie sa incercati albumul prezentat aici. O descriere in detaliu a tot ce au facut Ex pana acum ar necesita prea multe pagini. Sper ca scurta biografie si recenzia de aici sa inspire pe altii sa cerceteze de capul lor ce e cu acesti olandezi.

o piesa din alta perioada Ex (1997):

Stiluri: punk, post-punk; experimental
Nota: 4 / 5

Beats of Freedom (2010) - Un film despre muzica, rezistenta si comunism

2011-08-17T07:46:00.000-07:00

In 2010 a aparut un film care merita vazut, caci e despre muzica. Filmul se cheama Beats of Freedom, este facut de un jurnalist de muzica britanic de origine poloneza si este despre rock in Polonia in timpul comunismului. Tema in sine face ca filmul sa capteze atentia, lasand la o parte muzica prezentata in el. Beats of Freedom e relevant pentru ca in general documentarele si stirile se axeaza pe muzica din spatiul occidental si ceva despre Europa de Est e chiar rar.

Tulburarile sociale din Europa din ultima vreme reprezinta inca un motiv pentru care acest film e relevant. Unde ne aflam noi aici suntem atat parte a UE cat si parte a fostului bloc sovietic si e interesant sa compari ce se intampla la polonezi atunci, cu ce se intampla la noi tot atunci in materie de muzica. Beats of Freedom este despre cum in conditii de dictatura, care nu putea suferi diversitatea, subculturile occidentale au reusit sa-si faca aparitia incepand cu sfarsitul anilor '60. E uimitor sa afli ca punk-ul a aparut in Polonia prin 1979, la doar vreo 4 ani dupa ce a izbucnit in Anglia! In timp ce noi in Romania nu aveam altceva decat discuri cu sex pistols vandute la negru. Nu tu trupe, nu tu punk, nimic. Pe langa punk, in Beats of Freedom e vorba si de hippie, metal/hard rock si diverse alte genuri. Destule trupe ce pot fi auzite pe coloana sonora suna bine.

Filmul prezinta felul in care diverse subculturi muzicale au aparut si au reusit sa ramana prezente in ciuda presiunilor, cenzurii oficiale si represiunii mai generale, in special a noii opozitii pornite de muncitorii din Gdnask. De asemenea, prezinta felul in care trupe autohtone au aparut si au reusit sa creeze muzica in conditii dificile. Diversele trupe militante poloneze pun intr-o lumina aproape ridicola trupele radicale din Anglia, spre exemplu, care agitau in ciuda unor conditii de viata mult mai prielnice. De fapt, ceea ce sugereaza o astfel de comparatie este chiar ca faptul ca trupe precum Crass, din Anglia, care puteau sa agite, o puteau face tocmai datorita unui mai mare grade de libertate. In Polonia in schimb, totul trebuia sa fie clandestin. Exista o scurta anecdota in film, legata de Charlie Harper de la UK Subs care observa chiar acest contrast atunci cand vizita Polonia in anii '80.

Ideea principala a filmului este ca muzica a reprezentat o forma de rezistenta culturala in timpul comunismului. Unii dintre cei care au facut parte din grupari de protest precum Alternativa Portocalie la sfarsitul anilor '80, cantau in trupe sau faceau parte din diverse grupuri de fani. Ceea ce te pune pe ganduri este faptul ca tinerii polonezi din perioada comunista au infruntat anumite riscuri de dragul muzicii si pentru libertatea pe care aceasta o oferea. In Romania, o astfel de forma de rezistenta culturala nu a existat. Iar acum, in vremea unui regim dubios-democratic, scena punk se afla intr-o faza de impotenta sau semi-coma.

Filmul se gaseste integral aici, insa nu are subtitrari pentru interviurile in poloneza: aici .Din pacate din interviuri reies numeroase lucruri importante, si se pierde mult din povestire in lipsa lor. Cei care vor sa priceapa in termeni general tematica filmului, il pot privi chiar si asa, pentru ca naratorul vorbeste in engleza.

La nevoie, daca primesc cereri prin mesaje, pot furniza filmul cu tot cu subtitrari.

Sau ii puteti ruga pe cei de la Biblioteca Alternativa sa-l difuzeze, ar putea fi dispusi sa faca asa ceva. Apropos, ei au difuzat un film despre aparitia punk-ului in Germania de Est.

Algebra - Algebra (2011)

2011-06-06T16:00:00.000-07:00

Dupa indelungi eforturi, trupa Algebra a reusit sa scoata o noua inregistrare, sub forma de cd "inmanat" publicului la cel mai recent concert, cel din Underworld, 28 mai. Era o noutate necesara, avand in vedere ca inregistrarea precedenta, un demo din 2008, nu mai reflecta sunetul trupei, care intretimp a schimbat principalul ei chitarist. Cea din 2011 are un sunet ceva mai bun si mai multe piese - 11 piese, intre care apar si unele mai vechi, refacute. Poate se va gasi cineva care sa faca o recenzie, poate nu, cert e ca aici ne marginim sa spunem ca e ceva apropiat de post-punk instrumental sau noise-rock. Poate indie, in sensul original al cuvantului. Nici o piesa nu are voce pe ea.

Albumul poate fi ascultat si downloadat de: aici

E pacat ca demoul din 2008 sa stea degeaba prafuit, avand in vedere ca nu a fost promovat la vremea lui, asa ca il puteti lua si pe acela de: aici
(numele trupei era putin diferit, dar in afara de chitarist, membrii erau aceiasi)

Bonus: trei piese din cadrul inregistrarilor de la Radio 3 Net, unde trupa Algebra a fost invitata in noiembrie 2010 aici

No Nebraska! la UGTM

2011-05-16T16:09:00.000-07:00

O alta trupa importanta care va veni la UGTM in cateva zile, si cap de afis in prima zi, este No Nebraska! din Germania. Este o trupa mai mult decat interesanta pentru inovatia pe care o aduce si excelenta pentru cum incorporeaza respectiva inovatie in melodii inspirate.

Trupa functioneaza cu chitara, tobe si....clarinet. Nu au bass, ca sa fie clar. Dupa cum probabil banuiti, clarinetul capteaza mai toata atentia si inlatura nevoia unei voci. Desigur, si chitara are partile ei de soloistica si tobele ancoreaza ferm piesele. Sunetul nu e foarte incarcat si in contextul asta cineva ar putea spune ca o astfel de structura muzicala nu poate oferi cine stie ce piese interesante. Dar majoritatea temelor pieselor sunt memorabile dupa prima sau primele cateva ascultari. Si..aproape dansante.

Fanii stilurilor mai experimentale de rock sau ai trupelor care imbina cu succes mai multe stiluri destul de diferite (e vorba in mare parte de rock, dar nu poti sa nu te gandesti si la jazz cand asculti No Nobraska!; ba chiar, uneori clarinetul aduce o atmosfera putin orientala)

Trupa are cateva ep-uri cu 4-6 piese deodata. Mai jos e unul.

Aici

UGTM

2011-05-01T06:54:00.000-07:00

Avand in vedere apropierea festivalului mi se pare potrivit sa public/republic aici cate ceva despre istoria sa, fiind cel mai vechi si cel mai important din tara.

Pe siteul asta gasiti o istorie interesanta a scenei din Timisoara: site

Despre istoria UGTM gasiti aici o istorie subiectiva: site Si aici inca una: site

Puteti cerceta de asemenea postarile mai vechi de pe Ceac Pac despre UGTM, uitandu-va pe pagina principala pe dreapta, la cuvinte cheie si cautand "UGTM".

La Fraction la UGTM anul acesta (21 mai)

2011-04-21T14:12:00.000-07:00

Una din multele trupe care vor veni anul acesta la festivalul underground din Timisoara este La Fraction. O trupa de punk cu vocalista, ei au scos pana acum 3 albume. Muzica lor este energica, dinamica, pastrand ideea de simplu si rapid a punk-ului, fara a cadea in extreme. De altfel, La Fraction nu sunt nici prea duri, dar nici pop-punk: imbina abordarea foarte directa, caracteristica old-schoolului, cu melodicitate. Peste toate astea, mai este si vocea, puternica si plina de patos. La Fraction sunt in tabara pro-anarhista, insa fara "uniforma" neagra care a devenit deja un cliseu.

La Fraction canta din anii '90 si dupa atata timp ajung in sfarsit si in Romania. Merita vazuti!

Mai jos sunt cateva piese de pe diverse albume.

Download (rabdare cu siteul mediafire, va dura poate 1 minut pana cand mesajul "processing..." se va transforma in "download")

Concert: Modern Ghosts of The Road

2011-04-01T06:20:00.000-07:00

Miercuri, 6 aprilie, va avea loc in Underworld concertul Modern Ghosts of The Road, care este proiectul solo al lui Alexandru Das de la The Bad days Will End, Uma Swan, Romantic Jurgen si Vals Hedone. Numele proiectului spune ceva despre atmosfera pe care o creeaza muzica, dar lucrurile merg mai departe de atat.

Desigur, totul va fi live, deci pe scena vor mai fi si alti instrumentisti. Piesele cantate miercuri nu vor mai putea fi auzite cu alta ocazie.

Daca va plac muzicile mai zgomotoase, drone, shoegaze, noise-rock sau post-rock, haideti. Intrarea va fi 5 lei.

Modern Ghosts of The Road

Christiana & Alexander Hacke

2011-03-29T04:41:00.000-07:00

Va plac Einstuerzende Neubauten? Bine, atunci aflati ca asta nu are decat in mod indirect legatura cu ei.

Christiana (sau Christiane F.) era o tanara din Germania care deja la 14 ani se prostitua si era dependenta de droguri. A devenit celebra dupa ce s-a scris o carte despre ea - 'Wir Kinder vom Bahnhof Zoo', carte care a fost ulterior adaptata intr-un film cu acelasi nume.

La 20 de ani s-a apucat de muzica si in 1982 a scos 2 EP-uri. Aici este supus atentiei obscurul Final Church, primul dintre cele doua. Contine 3 piese, dintre care una este varianta dub a alteia. Dar Suechtig, in oricare dintre variantele sale, e doar o piesa new wave si nimic mai mult. Comoara adevarata este Spinnen. O piesa intunecata, cu un minim de instrumentatie, partial industrial primitiv, partial post-punk cu tobe brutale si tribale. Peste toate vine vocea Christianei care suna extraordinar. Ea striga si urla, aparent haotic, parca cuprinsa de groaza, dar in acelasi timp, e ceva foarte sexual in toate vociferarile ei.

Un an mai devreme facuse parte din Sentimentale Jugend, o trupa de industrial. Trupa era formata din ea si prietenul ei de atunci, Alexander Hacke de la Einstuerzende Neubauten, pe care l-ati putut vedea deja de 2 ori la Bucuresti in ultima jumatate de an. El apare cu numele Alexander Von Borsig pe albumul lor din 1982. Piesa de mai jos are o linie de bass parca furata de la Joy Division

Apasati pe linkul din dreapta

2011-02-28T02:59:00.000-08:00

Pe partea dreapta e un nou link, catre pagina Festivalului underground din timisoara. Se tine si anul asta, pe 20 si 21 mai. Vor fi aici recenzii si prezentari in curand

click ---------------------------------------------------------->

Cobe - The Play (2007)

2011-02-21T14:36:00.000-08:00

In stilul postarii trecute, iata o a doua parte a istoriei trupelor de punk romanesti disparute. Aici avem de-a face cu o trupa bucuresteana care nu mai exista de prin 2008 (cred?) Cobe au fost o trupa de new-school punk. As spune pop-punk, dar in felul acesta ar fi confundati cu trupe lalaite de genul 747 si altele care sunt de un pop-rock flagrant. Tipii astia, insa, desi in mod clar nu erau foarte suparati, erau mai degraba influentati de Bad Religion si NOFX, desi ei au mai mentionat si trupe precum Molotov Cocktail.

Trupa si-a inceput viata acum vreo 10 ani, cu o componenta in care, din membrii ultimilor ani se gasea initial numai chitaristul, si el era la voce pe vremea aia. Au lansat un EP de sase piese in stilul mai sus amintit. Desi nu erau o trupa politica, aveau piese cu teme sociale, atacand mentalitatea autohtona. Cel mai longeviv basist al lor canta acum cu Recycle Bin, tobarul cu Dead Ceausescus si mai recent - Molotov Cocktail, iar vocalul cu ceva trupa cu iz de mainstream...undeva spre taramul hard rock.

Ca masura a succesului lor merita spus ca au participat la festuri precum Summer of Punk, printre multe alte concerte. Din cele 100 de Ep-uri scoase s-au vandut cam toate. Iar vocalul legendarei trupe Haos i-a considerat suficient de interesanti probabil, incat sa cante o piesa sau doua cu ei in concert...si primiti o astfel de piesa bonus aici.

Stiluri: pop-punk

Nota: 3/5, dar sunt subiectiv pentru ca nu ascult genul asta de punk de obicei.

Download

Null 00 - Cotidian (2000?)

2011-01-30T15:45:00.000-08:00

Intre trupele undergroundului romanesc din ultimii 10 ani, exista una care a fost aproape uitata. Craiova e faimoasa (muzical vorbind) pentru Terror Art, o trupa emblematica pentru punk-ul militant romanesc. Si pentru deja defunctul Front antifascist. Dar cam in aceeasi vreme in care iti puteai cumpara din Craiova albumul Baricada antifascista, iti puteai lua si albumul celor de la Null 00, o alta trupa locala de punk, ceva mai brutala, dar la fel de militanta. Daca Terror Art erau ceva mai melodiosi si putin dramatici, Null 00 erau extrem de directi, rapizi si fara subtilitati. Lucrurile astea nu sunt neaparat in sine rele. De fapt, desi piesele nu erau extraordinar de inspirate (dar totusi erau interesante), problema cea mai mare nu avea de-a face cu talentul, ci cu tehnologia. Albumul nu are un sunet bun. Terror Art reusisera sa inregistreze in germania si totul suna bine. Null 00 aveau un sunet care te duce cu gandul la o trupa de metal din anii '90 fara bani pentru scule; suna necizelat, ieftin. In plus, tobele sunt probabil un drum machine.

Sa trecem si la partile bune: pe scurt, trupa a gasit niste linii melodice simple, poate chiar previzibile, dar memorabile. Pur si simplu sunt "catchy:" Refrenul are ceva atragator in piesele astea, fara ca asta sa insemne vreun compromis muzical. Ba chiar sunt energici si duri. Au o combinatie interesanta intre riffuri de punk si ritmuri de metal pe ici-pe colo si ideea nu e deloc rea.

Versurile nu sunt prea reusite dupa cum se vede mai jos, proiectate in difuzoare de o voce foarte ragusita. Au dreptate ei, totusi: "De ce taci?"

Albumul e pus aici si pentru valoarea lui istorica. Anarhistii de la Null 00 au disparut de atunci, nu inainte de a-si face cunoscuta existenta si in alte orase, mai ales prin aparitia lor la festivalul de underground din Timisoara. Ce se gaseste aici pe albumul acesta este punk pur, fara inflorituri si timp pierdut cu exprimari artistice. Ceea ce uneori nu e rau. Poate tocmai pentru ca riffurile lor sunt previzibile uneori, ii tii minte si incepi sa le fredonezi piesele. Merita ascultati, insa e pacat ca sunetul albumului e prost, piesele ar fi fost mai bune daca albumul ar fi fost inregistrat altfel.

Daca cineva stie mai multe despre ei, ii rog sa contribuie cu informatii.

Stiluri: punk

Nota: 2,5/5

Download

Punk Can Take It (1979)

2010-12-30T15:43:00.000-08:00

Din cauza de lene, pe care mi-o asum, nu o sa scriu o recenzie, ci o sa ma eschivez punand aici un filmulet. Totusi asta nu inseamna ca totul e doar o scuza, filmul nu cred ca e foarte cunoscut, E, chipurile, un film despre era punk si miscarea in Londra, desi singura trupa care apare e UK Subs. Dar e perfect pentru ca ei sunt, dupa parerea mea una din cele mai bune trupe ale valului '76-'78, sunand asa cum trebuie sa sune o trupa de punk. Mai mult de atat, piesele de aici sunt toate clasice, apare inclusiv Stranglehold.

Facut in 1979, regizat de Julien Temple (cred ca e acelasi care mult mai tarziu a facut The Filth and The Fury, documentarul despre Pistols) si menit a starni controversa. Preferata mea e Emotional Blackmail, care suna foarte precis si foarte bine. Inca un motiv pentru care sa vedeti acest scurt metraj este faptul ca in el vedeti componenta originala a trupei, formula cu chitaristul Nicky Garrat (care a ramas cu ei pana in 1981 parca, si care a revenit in ultimii ani).

Piesele se aud bine, imaginile sunt ok, trupa e energica, iar povestea e putin caricaturala, narata ca si cum ar fi un buletin de stiri de razboi, dar se pare ca asa e mai punk. Edward Tudor Pole, care a venit si la Bucuresti de curand, apare si el. Iata mai jos filmul despre UK Subs.

Download (189 MB) (19 min.)

Undergroundul bucurestean: Kardiac Shop

2010-10-29T04:46:00.000-07:00

Daca am extins sfera peocuparilor Ceac Pac asupra cartilor, filmelor si data trecuta - prin articolul despre ce gasiti la Biblioteca alternativa - asupra locurilor din Bucuresti, era cazul sa fie incluse si alte locuri importante, mai ales prin faptul ca astazi nu mai exista, locuri care insa la vremea lor au avut un impact demn de luat in seama. Unul dintre ele este un magazin care a existat in centrul orasului cel putin 7 ani (cu aproximatie, nu stiu exact momentul in care s-a inchis).

In 1998 era tarabelor cu muzica, printre altele punk, de la romana apusese deja, desi vreo 2 chioscuri cu muzica de toate felurile mai existau inca. La universitate insa era plin de tarabe cu casete si cd-uri , in jur de vreo 10, pe ambele trotuare. Mai era una si la intrarea la metrou si in toate locurile astea puteai gasi din cand in cand cate un cd piratat cu vreo trupa interesanta, cu conditia sa nu fie obscura. Incesticideul de la Nirvana era atunci o intamplare si nu ceva ce putea fi gasit oriunde, si acela era piratat. In materie de punk trebuia sa alegi intre offspring, green day, compilatia din '91 de la Clash si Iggy Pop, cu un album care oricum nu prea avea mare lucru in comun cu punk-ul. Primul album de la ratm care se gasea si el atunci era mai punk decat celelalte (cu exceptia clash, desigur). O parte din cei care vindeau acolo stiau ca avea sa se deschida in curand un magazin cu tricouri cu trupe. Si s-a deschis, putin mai in spate si mai tarziu, un loc care parea clandestin: La parterul uneia din cladirile de la universitate, in ceva ce parea sa fie o boxa sau o debara mai mare, mic si inghesuit se deschisese Kardiac. Mai sus se afla fluturasul pe care l-am gasit, ramas de pe atunci, care poate da o idee despre ce se gasea inauntru. Peste jumate din spatiul fizic de acolo era ocupat de tricouri si hanorace cu trupe, insa treptat a inceput sa apara acolo si muzica. Evident, se gasea metal, dar si o gramada de alte lucruri, tot felul de cdu-ri si casete cu trupe de la Pearl Jam pana la Exploited. Treptat, gama stilurilor si trupelor s-a extins astfel incat spre finalul existentei locatiei iti puteai cumpara si The Cure sau Nofx. Iti puteai cumpara casete foarte ieftine, cu o calitate a sunetului proasta, dar ascultabile. Aproape toate albumele erau piratate. Nu era alt mod de a face rost muzica aceea, oricum. La un moment dat cei de acolo au facut si un catalog, tu putand sa comanzi albumul pe care il alegeai de acolo. Pe micile rafturi erau ingramadite si cateva carticele, ca cea editata in 2 volume de Cartea de Nisip despre scena grunge - Nirvana Spirit, sau ca cea despre istoria celor de la Offspring.

In 2003 locul inca mai exista, insa curand dupa a disparut.
Kardiac ramane un loc important pentru ca acolo gaseai muzica pe care nu o mai puteai gasi in alte locuri din oras. Era un loc underground din cap pana in picioare, pana la aspectul ciudat (desi acest lucru nu era intentionat probabil, ci mai degraba o consecinta a spatiului limitat si a resurselor putine).

Don Vito in Underworld - sambata!

2010-09-30T08:35:00.000-07:00

Sambata, 02.10.2010, in Underworld vin Don Vito cu Hexen Brutal. Cu 2 zile inainte poposesc la timisoara si la Cluj. Don Vito sunt o trupa care a fost in turneu in China, canta un noise-rock foarte ritmat si foarte brusc, asemanator cu NO wave-ul vechi, iar Hexenbrutal un fel de doom metal cu clape in loc de chitari, ceea ce ii face sa sune de fapt a ceva muzica experimentala. Despre ei s-a mai scris aici:
http://ceacpac.blogspot.com/2009/06/ugtm-2009-21-22-23052009.html
si aici:
http://ceacpac.blogspot.com/2009/05/ugtm-2009-21-22-23052009.html

Nu mai am multe de zis in afara de ce s-a zis deja. dar nici nu cred ca e nevoie.cele doua trupe probabil vor bubui cum n-au mai bubuit multe trupe pana acum pe la noi. Sunt genul de trupe care suna intr-un fel pe inregistrare, dar care te lasa uimit in concert, prezenta scenica fiind uimitoare. De asemenea nu prea seamana nici ca stil cu multi care ne-au mai calcat meleagurile in trecut.
In concluzie, n-aveti nici o scuza sa lipsiti.

Uma Swan - 16.09.2010

2010-09-26T15:15:00.000-07:00

No. 3 a facut deja o recenzie pe aceasta tema, dar ceac Pac are ceva de spus.
A aparut o trupa noua si se cheama Uma Swan. Au scos deja un EP si au si cantat recent in Underworld. E un soi de formatie compusa din vedete avand in vedere ca ii contine pe Alexandru de la The Bad Days Will End si Romantic Jurgen (printre altele), Peter de la mai ciudatii (pentru peisajul romanesc, cel putin) Vaduva Bob si Mircea de la Howling Saints. Intr-o situatie ca asta, cand te duci prima oara la Uma Swan, inevitabil, ai asteptari. Din fericire, ei nu le-au inselat. Te intrebi ce ar mai putea aduce nou o trupa din aria post-punk, mai ales dupa invazia internationala nefasta a "indie"/post-punk revivalului. Dar Uma vin nu doar cu combinatia inspirata de post-punk/ goth si shoegaze a la MBV ci si cu 3 instrumentisti talentati: si basul si chitara si tobele sunt misto, iar la un moment dat, ca sa nu poti sa zici "am mai vazut asa ceva!" se strecoara pe o piesa si niste clape care domina intregul peisaj. Destul despre instrumental. La voce e Peter, desi sunt multe pasaje pur instrumentale si chiar o piesa lipsita cu totul de voce. Unii dintre oamenii prezenti la concert au obiectat cu privire la voce, si adevarul e ca nu e una care sa placa tuturor. Daca nu-ti plac influentele lui Peter, cel mai probabil n-o sa-ti placa nici cum canta el. Dar timbrul si stilul sunt una, iar priceperea e alta, si el a dovedit ca stie ce face, reusind sa fie convingator. Spre exemplu a reusit sa fie suficicent de convingator pe coverul pe care l-au cantat dupa...o trupa de electronica, Death in Vegas, desi singurele versuri pe care trebuia sa le cante, cu intonatii diferite, erau "la la la". In alta ordine de idei, sa canti post-punk/shoegaze si sa iti iasa bine un cover de electronica e mare lucru, si lor le-a iesit!

Versurile erau tot ale lui Peter si aici nu stiu ce sa zic...probabil cel mai bine e sa le primesti cu umor...pana la urma e vorba doar de putina zoofilie si pedofilie, dar si despre ceva mai serios - dorinta de nestavilit. Trupa a reusit sa scoata in evidenta si talentele nebanuite ale lui Peter ca bassist, desi chitaristul si basistul au tot schombat instrumentele intre ei pe masura ce piesele se succedau. Tobele tribale m-au facut sa vreau sa ma duc acasa sa ascult Theatre of Hate, iar chitara era un zgomot dens, mare si placut.

Am asistat la o muzica pagana, ceva incantatie sinistra, si a sunat foarte bine.

Dar No. 3 zicea in recenzia proprie ca scena goth bucuresteana a fost cea care a primit trupa in sanul ei. Dar care scena? Exista in Bucuresti ceva care se poate numi scena, fie ca e vorba de scena punk, post-punk sau goth? Ca sa lamurim termenii, prin scena se intelege aici un grup de trupe care sa concerteze periodic, o retea de baruri care sa sustina efectiv trupele care vor sa cante si un public suficient cat sa se poata tine concerte regulate. Din punctul meu de vedere, singura scena in Bucuresti, o au metalistii. Ei au fost intotdeauna suficient de multi pentru ca aici sa se poata tine concerte atat in cluburi cat si pe stadioane. N-as zice ca avem o scena goth sau punk, sau de alt tip. Pana la urma, un concert cu 30 de spectatori nu e cine stie ce. A nu reusi sa depasesti suma asta la majoritatea concertelor da de gandit. La Uma Swan, de fapt, numai o parte din oamenii prezenti veneau din zona goth. Cum se face ca lumea nu vine la concerte desi intrarea este de obicei la un pret acceptabil? Multa lume spune ca asculta punk si totusi asta nu inseamna public mai mult la concerte. La fel, multa lume spune ca stie Joy Division, poate pentru ca da bine sa stii asa ceva, dar post-punk-ul, ca si "scena" goth raman saracite de oameni cand vine cate o trupa pe aici. Parea pentru o vreme ca exista o scena punk, cam pe vremea cand se deschisese Underworld prima data, la Kogalniceanu. Barul isi asumase responsabilitatea reprezentarii udnergroundului si cel putin in perioada de inceput erau pana la 3 concerte pe saptamana. Fusese o perioada extraordinara, pentru ca pana atunci capitala fusese moarta si brusc aveai unde sa mergi si o gramada de trupe de vazut.

Ascultatorul de muzica din ziua de azi e un om ciudat: zice ca-i place o anumita muzica, dar nu vine sa o asculte, sa vada o trupa, sa incerce ceva nou. Altii din pacate, nu au depasit inca atitudinea de tipul "daca am de ales intre bere si concert, ma simt nevoit, cu regret, ce-i drept, sa aleg berea". Ar mai fi categoria, similara de pusti care sunt "revolutionari" pana la un punct, dupa care hotarasc ca e timpul sa treaca la drum'n'base, pentru ca de fapt nu sunt nimic altceva decat parte din turma care alearga dupa ce e la moda maine.

Un alt fapt ciudat e ca anumite stiluri sunt aproape necunoscute la noi: noise-rock, shoegaze sau indie. Indie nu se pune, pentru ca invazia de trupe dragute care isi spun asa nu au de fapt nici o legatura cu indie-ul. Indie era o eticheta pentru trupele care deviasera de la punk mai mult sau mai putin si care se aflau la case independente. Sunetul a evoluat in timp, dar a pastrat ceva din caracteristicile initiale si principiile initiale.
De ce starea de fapt este cea de fata? Poate cineva sa raspunda? Ceea ce pare clar insa este ca nu se poate vorbi la noi de scene, in contextul unei comoditati alimentate de bere si lene.

Flipper Jr. - 1991

2010-09-22T15:46:00.000-07:00

Cine ar fi crezut ca pe langa Flipper a existat si Flipper Jr.? Nu e o gluma, si probabil nu e nici o referire subtila la Dinosaur Jr. (care initial se numisera, simplu, Dinosaur, dumnezeu stie de ce), dar este o referire intentionata la Flipper. Cei din urma erau una din trupele de hardcore din anii '80, dar erau mai lenti si mai zgomotosi, enervand astfel cu placere publicul de la concerte. Caracteristicile acestea au facut ca ei sa fie inclusi in tabara noise-rock si prin albumul lor clasic Generic, precum si prin faptul ca erau una din trupele preferate ale lui Kurt Cobain, au ramas in istorie. Krist Novoselic de la Nirvana canta acum cu ce a mai ramas din Flipper (vocalul a murit cu mult timp in urma). Celor de la Flipper le palcea sa fie abrazivi si murdari in stilul Stooges, iar Flipper Jr. nu au fost mai prejos. "Trupa", sau mai bine zis ansamblul-vocal instrumental, a existat, din cate se pare, in 1991 in cadrul unui concert Jesus Lizard, unii dintre greii noise-ului. Locul exact in care au cantat e neimportant avand in vedere ca nici unul dintre noi de pe aici nu cred ca merge prea des prin barurile americane. Componenta a fost urmatoarea: King Buzzo de la Melvins, bunicii sludge-rockului si pionieri grunge (el avea sa cante din nou coveruri Flipper doar putin mai tarziu cu Melvana, o alta trupa formata cu ocazia unui concert); David Yow, vocalul de la Jesus Lizard si, in prealabil, Scratch Acid; si Mike Watt, basistul extraordinar de la Minutemen, fIREHOSE si nu in ultimul rand Stooges in varianta post-2003. In privinta tobarului, unele surse mentioneaza numele lui Dale Crover de la Melvins. S-au cantat coveruri dupa Scratch Acid si Flipper, desi nu toate melodiile sunt descifrabile, iar altele nu au notate numele. Problema cea mare este calitatea sunetului. Se pare ca Steve Albini ar fi fost in acea seara responsabil de sunet, dar probabil ca inregistrarea de fata este facuta neoficial si de aceeea se aude asa de prost. In Concluzie, piesele merita pentru ineditul pe care il reprezinta - acei oameni intruniti pentru a canta piesele acelor trupe, din pacate calitatea proasta a sunetului ma face sa declar ca albumul este numai pentru fanii inraiti Flipper/Scratch sau pentru oamenii din cale-afara de curiosi. Flipper Jr. se gaseste foarte usor cu un search, pe site-uri de tipul mediafire.

Stiluri: noise-rock
Nota: 1,5/5

New Bomb Turks - Destroy, Oh Boy (1994)

2010-08-07T06:29:00.000-07:00

Puteti gasi o piesa (cover dupa Nubs) de pe alt album aici: piesa

Red Transistor - Not Bite (1977)

2010-08-01T03:35:00.000-07:00

Pana acum pe aceast pagina nu s-a pus la dispozitie spre descarcare decat o piesa, iar acum se va face inca o exxceptie si se pun la dispozitie inca doua.

Dupa cum s-a spus clar in articolul anterior, nu toate trupele de no wave au incaput pe compilatia No New York. Cele care nu au fost primite nu erau insa mai proaste, iar dovada este aici. Red Transistor era una din acele trupe care nu a incaput, dar a fost luata initial in considerare. Cu siguranta asta a contribuit la faptul ca trupa nu a scos decat 2 piese in cariera sa. Ca si Rosa Yemen, Red Transistor sunt un mic giuvaer uitat complet. E No wave, dar mult mai coerent si mai muzical, dar este in acelasi timp si precursor al noise-rockului. E abraziv, primitiv, uneori latrat mai degraba decat cantat si uneori atat de repetitiv ca seamana cu Crime - pe Not Bite nu se aude altceva decat versul "Not bite" repetat la nesfarsit. Cele doua piese sunt piese aparent de amatori, lasand impresia ca nu prea stiu ce ar trebui sa faca - tot pe Not Bite vocea incepe zicand "la la la la la la la la" imitand chitara, si continua asa o buna bucata de vreme, pana cand intra in nu mult mai inspirata repetitie mentionata mai inainte. We're Not Crazy e un titlu ironic, nu de alta dar piesa pare chiar mai sarita de pe fix decat cealalta.

Ca sa nu o mai lungim inutil, iata piesele mai jos, piese care ar trebui sa placa. Sunt incisive si oricum cine zice ca amatorismul nu suna bine?!

dld

dld 2

Stiluri: no wave

Nota: 4/5

No New York - 1978

2010-07-15T15:20:00.000-07:00

Intr-un fel no wave-ul a fost adevaratul punk, si nu scenele create de Ramones, respectiv Pistols pe celalalt continent. Daca stai bine sa te gandesti, din punct de vedere strict muzical, uitandu-te inapoi, punk nu a insemnat o reala revolutie. A reprezentat o revolutie doar prin declaratia - uneori implicita, codificata in sunet - de refuz. Pentru ca de fapt, uitandu-ne acum inapoi Ramones nu par cine stie ce, desi in mod clar ies in evidenta prin felul in care canta. Dar doar atat reusesc sa faca. Dincolo, Rotten era fan The Who...nu suna prea revolutionar, nu? Si se pare ca Glen Matlock, singurul din Sex Pistols care chiar stia sa cante era destul de interesat de Beatles...cel putin asa il acuza acum Rotten (desi am putea gasi justificarea reala pentru declaratia asta in aroganta caracteristica lui din ultimii ani). In celalalt bastion britanic - The Clash - influentele erau si ele, destul de clasice. Aproape ca trupele dinainte de 1976 erau mai categorice - Stooges, New York Dolls si restul.

No Wave a fost cu adevarat radical si deci revolutionar. No wave-ul a fost impotriva trupelor de punk si de new wave care semnasera cu case importante. Haotic, abraziv si agresiv, a reprezentat cu adevarat o ruptura de muzica de pana atunci, unele din noile trupe de no wave reinventand complet modul de a face muzica. S-a spus ca punkistii nu stiau sa cante la instrumentele lor, dar asta era mai degraba o legenda, in comparatie cu lipsa de abilitati a celor din gasca no wave. In nu mai stiu ce interviu, Lydia Lunch spunea ca atunci cand a inceput sa cante cu Teenage Jesus & The Jerks nu stia sa faca decat slideuri. Prin comparatie, Steve Jones de la Pistols a inceput cu vreo 3-4 acorduri. Punk-ul semana, printre altele cu glam-ul anilor '70 care era o muzica destul de la moda. No wave insa, era complet in afara conventiilor despre cum trebuie sa sune muzica. Ascultand trupele de pe No New York, realizezi ca piesele alea nu prea sunt muzicale.

No wave a fost un curent obscur si de scurta durata de punk din New York-ul lui 1977 si durand cam pana prin 1981, unic si expreimental in felul sau. Dar experimental in sensul de revolutionar si nu in sensul art-rockului acuzat de atatea ori ca e plicticos si obosit in perioada aceea, precum Pink Floyd.

No New York este albumul compilatie care reprezinta stilul, desi fiecare din trupele de pe el a scos propriile inregistrari. Este deci mai cunoscut decat repesctivele opere ale trupelor. Patru dintre ele apar aici , fiecare cu 4 piese. El reprezinta efortul lui Brian Eno, unul dintre cei mai longevivi si cunoscuti producatori, care a cantat cu Roxy Music, a creat muzica ambientala si a produs mai multe albume de la U2, printre altele. El este responsabil nu doar de prodictie ci si de lansarea inregistrarii la o casa afiliata Island Records (casa britanica).

Trupele de pe No New York sunt destul de diferite. James Chance and The Contortions au saxofon si suna a jazz-punk primitiv, haotic, dement, dar energic. Teenage Jesus and The Jerks sunt mai putin interesanti, iar ei duc minimalismul la cel mai jos nivel pe o aproape-piesa ca Red Alert, care totusi suna bine in cele 30 de secunde pe care le are. Toate cele 16 piese sunt scurte, dar asta e cea mai scurta dintre ele. Mars sunt si ei ciudati, piesa lor de succes fiind Helen Forsdale, cu o linie de bass care asigura singura melodicitatea. Haiwaves nici nu suna a piesa, ci mai degraba a vreun intro al unui western cu fantome. Nu in utlimul rand, DNA sunt, alaturi de Contortions, cei mai talentati. Cu tobe, chitara si un sintetizator, au raceala industrialului si multa creativitate.

Albumul nu include toate formatiile esentiale. Theoretical Girls a lui Glenn Branca, sau Red Transistor nu apar aici. Repet insa, No New York este albumul clasic al stilului, chiar daca la primele ascultari, el poate parea de neinghitit.

Cu siguranta no wave-ul a lasat ceva in urma, probabil dea mai cunoscuta fiind Lydia Lunch, cu o lunga cariera de muzica ciudata dupa terminarea Teenage Jesus inclusiv cu o trupa cu inclinatii no wave numita 8-eyed Spy. Desi de mult disparuti, Birthday Party au apreciat-o pe Lunch si chiar au cantat o vreme cu ea (mai ales chitaristul, dupa desfiintarea trupei in 1984, daca nu ma insel), iar stilul lor clar avea ceva similar no wave-ului, allmusicul trecand si eticheta asta sub numele lor. Sonic Youth sunt mult prea cunoscuti ca sa mai am eu ce sa zic despre ei mai mult decat in trecere aici. Lydia Lunch a venit in bucuresti de curand, la fel si Blurt, de doua ori.

Recomandare: filmul Kill Your Idols, dar numai prima parte, pentru ca pare ca dupa ce se termina cu istoria no wave-ului, restul materialului e de umplutura.

Stiluri: no wave
Nota: 4/5

We are the sons of no one: The Replacements - Tim (1985)

2010-07-03T03:39:00.000-07:00

Imaginea undergroundului american din anii '80 nu ar putea fi completa vreodata fara cei de la Replacements. Sigur, ei ar putea fi mai degraba tinuti minte ca precursori ai alternativului din anii '90. Ascultandu-i devine clar de unde s-au influentat Nirvana pe albumele post-Bleach. Ei bine, ambele idei sunt indreptatite. Prezenta acestei trupe pe Ceac Pac se justifica pentru ca trupa asta a fost foarte influenta la vremea ei, iar albumele sale, cel putin pana la ultimele, au fost cu adevarat marcante. Pe langa asta trupa e renumita pentru betiile interminabile, datorita carora de multe ori nu-si puteau duce concertele pana la capat. Trupa a avut o evolutie graduala, de la hardcore pana la alternativ, dupa care s-a destramat, in 1991. Albumul prezentat aici se inscrie la jumatatea traiectoriei trupei, atat cronologic cat si stilistic: Tim prezinta trupa care a renuntat deja la hardcore-ul primelor albume, dar care nu a ajuns nici trupa accesibila de mai tarziu. De fapt, intre noi fie vorba, Replacements sunt inadaptatii perfecti: ei nu au descoperit niciodata faima unei trupe comerciale nici dupa ce au semnat cu case mari de discuri si si-au metamorfozat muzica in ceva mai curat si mai placut urechilor. Tim deci are ceva din melodia zilelor tarzii, fiind un fel de precursori ai sunetului alternative, dar pastreaza energia si pathosul undergroundului, si originea lor inca e simtita. Cel mai bun exemplu, poate cea mai cunoscuta piesa a lor - Bastards of Young - este strigatul celor ce nu se simt acasa nicaieri, din toti plamanii, oarecum cu mandrie sau cu acceptare, si cu pesimism ("God, what a mess"), dar in orice caz cu o energie pura, inconfundabila. Piesa a beneficiat si de un videoclip considerat anti-clip. E postat pe ceac pac asa cil puteti cauta mai jos si veti intelege ce zic. Schimbarea insa nu se produce pe acest album. Let it Be, albumul precedent, combina piesele punk, cu influente de hard rock abea simtite pe una din piese, cu alte piese melodice, unele chiar cu clape, iar altele intr-un stil apropiat de folk. Pe toate acestea, iese in evidenta vocalul Paul Westerberg, care dupa 1991 si-a inceput cariera solo. Vocea sa, plina de energie si plina de emotie a influentat numerosi alti oameni si probabil este sursa acelui entuziasm debordant de care dau dovada primele albume de la Against Me!. De altfel cei din urma au facut un cover dupa Bastards of Young pe o compilatie tribut. Lucrurile astea sunt in mare, valabile si pentru albumul Tim. Ei seamana cu amicii lor Husker Du. Alaturi de Bastards of Young, cea mai memorabila si reusita piesa e Left of The Dial, o oda inchinata posturilor de radio independente (acele "college radio", care pentru noi sunt o notiune cam vaga) si, mai subtil, o declaratie de dragoste a lui Westerberg pentru membra unei alte trupe. Cele doua piese, singure, stabilesc reputatia trupei: e un sunet care descrie acea zona muzicala non-mainstream la fel de bine ca Pixies sau Husker Du in perioada mai tarzie, sau chiar Meat Puppets pe vremea cand erau la SST.

Ceea ce fac Replacements in mod stralucit este sa combine mai multe influente fara sa compromita muzica. Kiss Me on The Bus, are ceva din rockabilly, insa infuzia e bine ponxderata, iar piesa e optimista si copilaroasa (titlul spune tot). Hold My Life seamana mai degraba cu piese de genul Left of The Dial. Little Mascara e o piesa destul de soft, "balada", cum ar zice unii (haha). dar refrenul pare cantat cu inima in gat asa ca e greu sa-i rezisti. Ca si in alte piese, pe aceasta, Westerberg isi scoate trairile la vedere, dar asta e un lucru care se simte, nu unul pe care il declara. Here Comes a Regular inchide albumul si e o piesa pentru zilele ploioase, melancolice de duminica, cantata doar de Westerberg cu chiatara sa si un vag sunet de clapa in spate. Swinging Party de asemenea cauta sa atinga o coarda sensibila. I'll Buy e o piesa ok si atat. Lay it Down Clown si Dose of Thunder reprezinta o intoarcere la piese putin (am zis putin) mai ritmate si fortoase, dar nu-mi plac din cauza senzatiei vagi de hard rock cu ceva ramasite de punk pe care mi-o lasa.

Tim este un album reprezentativ pentru o epoca si un tip de muzica. E departe de perioada hardcore a anilor '80, dar inca prea murdara, prea sincera si independenta in spirit ca sa fie ceva accesbil unui mare numar de oameni. Vine totusi cu altceva decat ceea ce oferea hardcore-ul, deja mult limitat. Replacements au fost una din acele trupe care probabil au dorit sa depaseasca constrangerile unui gen de muzica precum punk-ul., ramanand insa tributari lui. Westerberg are o voce care te poate impresiona si e un vocal extraordinar. ca in cazul multelor alte albume, s-au inregistrat mai multe piese decat apar pe album, unele fiind pastrate si incluse pe altele mai tarzii. Amgasit un demo din inregistrarile pentru Tim, piesa care este preferata mea de la ei - Can't Hardly Wait. Ea apare mai tarziu pe Pleased to Meet Me, un album mult mai accesibil si intr-o forma modificata, inclusiv la capitolul versuri. Cautati variantele acestor piese, mie imi plac pentru ca, deja e clar, nu pot rezista stilului vocal mai sus mentionat, bazat pe transmiterea emotiilor mai dergraba decat ideilor...e ca si cum nu ti-ar placea Bob Dylan dar iti place sinceritatea brutala cu care spune lucrurile.

Stiluri: sincer, greu de spus

Nota: 4/5

Biblioteca alternativa

2010-06-25T04:13:00.000-07:00

Inapoi cu un articol despre Biblioteca alternativa, din moment ce e o sursa de materiale legate de muzica, materiale greu de gasit altfel. Dupa cum am mai mentionat in recenzia cartii Era Punk, pe care am gasit-o acolo la biblioteca, spatiul respectiv este dedicat incurajarii explorarii critice a diverselor teme, iar literatura care se gaseste acolo reflecta acest lucru. Cu alte cuvinte, poti gasi carti de antropologie, sociologie, despre feminism, ba chiar si beletristica, materiale despre anarhism, despre summitul pentru schimbari climatice Cop 15, uneori si abtibilde cu Chuck Norris si nu in ultimul rand fanzine. Fanzinele ne intereseaza in primul rand aici. Ele sunt pe teme foarte variate si am fost surprins sa gasesc inclusiv unul despre medicina alternativa. Cat despre cele cu muzica, puteti gasi mai multe din afara..unele grecesti chiar, scrise partial in greaca, partial in engleza. Un alt fanzin strain este dedicat miscarii riot grrrl, inclusiv cu un ghid pentru cei care vor sa faca muzica si au nevoie de sfaturi DIY. Cele mai interesante insa mi se par cele 3 fanzine romanesti Gluga Neagra (Timisoara), Woah! (Iasi) si By Any Means (Bucuresti). Cei cu initiativele au reusit sa scoata mai mult de un numar si asta nu poate fi decat un semn bun. Ce e interesant e ca nu e vorba doar de muzica in paginile acestor reviste. In Woah! era spre exemplu un articol despre Masa Critica din Iasi (stiti voi, marsul ala cu biciclete), iar intr-o alta revista erau cateva pagini despre manifestatia impotriva Noua Dreapta de acum vreo 3 ani (nu mai tin minte exact). Toate fanzinele acestea nu sunt doar variante underground la Sunete, ci sunt in primul rand motivate de convingeri, in primul rand fiind vorba de etica DIY. Despre numarul 3 al zine-ului, pe care nu l-am gasit acolo, se spune: "o mini-culegere de articole pe subiecte sociale interesante, spunem noi, si anume dreptul la avort raportat la biserica, scolile si media electronica si efectul lor asupra copiilor si adolescentilor, hiperconsumerism. Si, ca intotdeauna (haha ca in numarul 2 de fapt) cateva naratiuni/prezentari/feedback-uri ale evenimentelor si proiectelor autonome, sau pur si simplu creative si dragute, de pe la noi". Aceste fanzine urmaresc sa educe oamenii, fie ca e vorba de punkisti sau asa-zisi hardcoristi (fani dodiez, cum ar zice Woah!). Spre deosebire de Ceac Pac, fanzinele astea au interviuri, ceea ce ma oftica, dar poate voi schimba asta in viitorul apropiat. In rest, in general e vorba de biografii de trupe. Gluga neagra din TM merge mai departe de atat si include si adevarate editoriale inainte sa treaca la recenzii si interviuri. Eu am fost multumit ca am gasit prin toate zine-urile astea cate ceva despre Orchid si Saetia dar By Any Means aveau intr-unul din numere si o istorie a crust-ului si asta mi s-a parut interesant desi nu ascult genul asta decat pe-ici-pe-colo. Eu credeam ca avem pe aici istorici ai genului, dar articolul respectiv era preluat din-afara. Fara indoiala insa, merita citit.

Ce mai este interesant este ca se proiecteaza si filme aici si unele dintre ele sunt despre muzica. Am vazut pana acum Jubilee - un film artistic a carui violenta si tema aduc aminte de portocala mecanica, si care incearca sa descrie uneori metaforic explozia punk din 1976 din Anglia - si Afro Punk - un film despre negrii din America implicati in scena punk. Probabil ca cine cere poate si primi filmele astea pe un cd sau ceva de genul.
Nu intentionam sa trec in revista absolut tot ce se gaseste la biblioteca despre muzica. Despre carti am scris mai inainte. Sunt mai multe zine-uri acolo decat am mentionat eu dar mi-ar fi luat destul de mult sa le citesc pe toate. Biblioteca alternativa, desi e tanara, e surprinzator de bine dotata asa ca nu aveti de ce sa va faceti griji ca n-o sa gasiti mare lucru pe acolo. Poate ca ar fi nevoie de fanzine care sa spuna istoria stilurilor importante de muzica, dar mai profesionist decat o face cartea lui Big.

Urmeaza un articol despre Replacements, pentru ca cel despre no wave imi ia mai mult decat am crezut si m-am apucat de rpea multe deodata. Asa ca nu fiti nerabdatori, nu stau degeaba. Cine vrea interviuri sa ridice mana mai jos.

Zeni Geva - Ground Zero

2010-06-11T03:28:00.000-07:00

Se pregateste un material, deci stati cu urechile ciulite, pana atunci ins avem ceva noise-rock. Sunt Zeni Geva, japonezi, si dupa cum se stie japonezii sunt extremi, indiferent ce canta (fie ca e vorba de noise-rock, fie ca e vorba de punk sau chiar psihedelic). Piesa asta este de pe albumul Freedom Bondage, scos la Alternative Tentacles (da, stiti a cui e casa) in 1995. Se poate observa o puternica influenta de metal, dar lucrarea ramane totusi in limitele noise-ului.

Dirt - Black And White Discography - 1996

2010-05-29T05:01:00.000-07:00

Suspectez ca o parte din publicul cititor ar dori mai mult punk adevarat si nu tot felu de mutanti ai sai cu care m-am obisnuit si poate v-am obisnuit.

Asa ca de data asta avem Dirt intr-o recenzie mai simpla si mai subiectiva ca altele, din pacate. Daca va plac Crass sunt doua variante: fie or sa va placa si Dirt pentru ca suna cam la fel, fie or sa vi se para banali tocmai pentru ca seamana cu Crass si nu prea au nimic in plus, ba chiar au cate ceva in minus. Sunt multe asemanari de mentionat, poate chiar prea multe: cantau pe la inceputul anilor '80, erau in aceeasi gasca cu trupele de la Crass Records, aveau cam acelasi stil estetic, si copertile de album fac evident acest lucru; aveau aceeasi formula cu doi vocali (ok, de fapt in Crass au cantat mai multe vocaliste, dar vreau sa zic ca e acelasi model), unul tip, altul tipa, desi tipul nu avea charisma lui Steve Ignorant si zbiera cam la fel cum as face-o si eu probabil, nimic mai mult. Vocala are insa o voce cu adevarat punk, old-school in stil britanic, sfidatoare si instigatoare, asa cum ar trebui sa fie; nici piesele nu difera prea mult de ceea ce aveau de oferit Crass, cu diferenta ca renunta la experimentalismul celor din urma. Sunt ceva mai zgomotosi decat Crass si asta uneori suna mai bine. Nu in ultimul rand, ambele trupe erau sustinatoare Animal Liberation Front, ceea ce probabil inseamna ca erau si vegetarieni.

Acum m-as indrepta catre ceea ce pentru mine este adevarata problema. Desi trupa nu a scos prea multe albume, ceea ce avem aici, discografia completa, e mult prea mult. Sunt din cate stiu 2 albume care alcatuiesc aceasta discografie si deci, in total, 60 de piese. Chiar daca trupa are un numar de piese bune, sa asculti 60 de melodii care suna toate cam la fel si care oricum seamana cu ce au scos si alte trupe mi se pare obositor si plictisitor. Imi place trupa, dar recunosc ca nu am ascultat nici macar jumate din total.

Am fost placut surprins de primele piese pe care le-am ascultat de la ei totusi. In special Mother si Ripper merita cautate si ascultate. Ele arata ca trupa asta, in ciuda ferocitatii sale, este ceva mai mult decat o trupa de oameni care canta doar 1-2-3-4, 1-2-3-4 si atat. Cele doua au linie melodica inspirata, fara sa cedeze din intensitate. Belfast, Another Filled Hole si un cover dupa House of the Rising Sun suna si ele bine.

In concluzie, Dirt sunt o trupa de punk ca la carte: in primul rand britanica, din al doilea val de punk, fara compromisuri, si fara derapajele inspre street punk sau crust care mie nu prea imi plac. Unii spun ca asta e o trupa de crust sau chiar hardcore. Recunosc, ca o exceptie de data asta, ca nu ma intereseaza toate aceste categorisiri in cazul asta, din punctul meu de vedere, trupa reprezentand in cel mai inalt nivel stilul punk pur. Punk si atat. E drept, trupa este militanta, anarhista. Dar atat merita sa spun. In rest, veti putea gasi asemanari cu alte trupe vechi precum Crisis, sau chiar Siouxsie and the Banshees in prima lor etapa (in cazul lui Mother), nemaivorbind de Crass. Daca pe ei nu i-ati ascultat pana acum, atunci ati facut o greseala care cu siguranta va lasa urme. Lasati totul balta si mergeti si gasiti-i pe ei intai (ar fi prea multe de spus acum, dar Penis Envy si Stations of the Crass ar fi locuri de inceput), arhetipul si cea mai cunoscuta trupa de anarho-punk.

Stiluri: punk

Nota: 2,5/5

Festivalul underground nr. 13!!! 21-22 mai 2010

2010-05-11T01:52:00.000-07:00

Anul acesta pe 21 si 22 mai va avea loc festivalul underground din timisoara, ajuns deja la a 13a editie, ceea ce il face un festival cu traditie. Din cate imi dau seama in momentul acesta, este si cel mai vechi din tara. In apararea festivalului, pentru ca stiu ca in ultimii ani reputatia sa avusese de suferit, pot spune ca editia de anul trecut a fost extraordinara (vezi recenzia din luna iunie, parca). Evenimentul a reusit sa isi pastreze spiritul - si manifestul spune destule despre asta - si stilurile. Va fi deci punk, post-punk, noise, industrial si experimental si alte chestii intre. Ideea e ca aici se pot vedea trupe straine (in mare parte) care nu pot fi vazute cu alta ocazie in tara. Si doar pentru ca noi in romania n-am auzit de ele nu inseamna ca nu sunt bune. Despre una din trupele romanesti care va canta acolo (The Bad Days Will End) gasiti recenzia din octombrie-noiembrie. Pretul biletului va fi din nou, presupun, accesibil.

- Avand in vedere ca gluga neagra organizeaza si anul acesta evenimentul, puteti asculta trupele care vor veni si gasi mai multe informatii aici, pe site-ul lor: http://gluganeagra.ro/

- Sau, puteti intra aici, unde puteti vedea afisele editiilor din alti ani si sa dati si peste unele din trupele de anul asta: http://www.myspace.com/ugtmfestival

- Nu in ultimul rand, pe siteul asta gasiti o istorie interesanta a scenei din tm: http://punkz5.tripod.com/id10.html

P.S.: Partea buna e ca pe langa festival va mai avea loc un concert cu o zi inainte, care merita si el prins, cu From The Depths( cu membrii mai faimoasei Catharsis) si Pavilionul 32, o trupa scumpa la vedere.

Skeletal Family - The Singles Plus 1983-1985 (1999)

2010-05-08T16:53:00.000-07:00

Trupa de goth britanica, mai mult in sensul Southern Death Cult decat Sisters of Mercy. Nu-s cine stie ce, dar piesa Promised Land (are si clip) si inca vreo cateva sunt ok. De fapt problema e ca asta e o compilatie si ai prea multe piese de ascultat si asta poate fi o problema daca nu esti foarte entuziasmat si n-ai rabdare.

Cautam un pretext sa postez coperta albumului, care-mi place destul de mult. Vocalista a format Ghost Dance ulterior.

Stiluri: goth, post-punk
Nota: 2,5/5

Punk

2010-04-27T06:26:00.000-07:00

Incep postarea asta de la observatia ca uneori scenele care se pretind progresiste, revolutionare, care pretind ca reprezinta o schimbare, pot fi tocmai opusul - rigide si intolerante, clasificand orice abatere de la norma ca fiind compromis sau "prostii". Poate ca fiecare din noi are tendinta sa absolutizeze ceea ce ii place mult din cand in cand, dar ar trebui sa ne aducem aminte tot timpul ca astfel de lucruri vin in contradictie, poate, cu propriile noastre principii, si ca nu vrem sa devenim oamenii de care ne ferim. Pun din nou filmuletul din punk attitude, de data asta partea importanta e ceva mai incolo. Rabdare!

P.S.: ascultati Chickenshit Conformist de la Dead Kennedys (poate si Anarchy for Sale)

"Era Punk", de Ioan Big (2003)

2010-04-02T04:21:00.000-07:00

Cand capitalismul si democratia (cel putin asa am invatat de la televizor ca traim) se infiintasera deja in Romania de ceva vreme, se facuse deja simtita nevoia unor surse informative despre punk. Cortina de fier cazuse de destula vreme si nu mai existau restrictii in ceea ce priveste informatia, dar Romania era departe de vest si resursele putine. Punk-ul, intr-o forma sau alta se infiltrase deja in tara, dar daca vroiai sa citesti, sa afli mai multe despre cum e in afara, nu prea existau carti despre asta. Exceptie facea poate cartea Nirvana Spirit, despre care poate o sa scriu cu alta ocazie. Pe scurt, cartea respectiva deborda de informatii luate de pe internet si din reviste de muzica din afara despre tot ce avea macar vaga legatura cu grunge-ul. Deci, se intelege, si despre punk. dar abea in 2003 a aparut cartea lui Ioan Big, numai si numai despre punk.

Cartea asta este jalnica. DAR merita rasfoita. Sa ma explic: Era Punk este impartita in partea scrisa de Big, cu biografii de trupe si propria sa explicatie introductiva si in partea de marturii adunate de la diversi mai autorizati in domeniu, critici muzicali si pasionati cunoscuti. prima parte este o escrocherie. Big plagiaza, traduce direct de pe siteul allmusic si nici macar nu isi bate capul sa schimbe formularile frazelor pe care le fura. Ma opresc la doua exemple, nu e cazul sa fac inventarul tuturor furturilor lui: Allmusic-ul scrie despre urmatoarea trupa, ca "Joy Division became the first band in the post-punk movement by later emphasizing not anger and energy but mood and expression", iar Ioan Big spune despre Joy Division ca au fost "prima trupa din miscarea Post-Punk ce a pus accentul pe stare si expresie in detrimentul furiei si energiei dezlantuite"; apoi, cand vine vorba despre Fugazi, asemanarea e si mai izbitoare - "If history is kind to Fugazi, their records won't be overshadowed by their reputation and methods of operation". "Daca istoria Rock-ului ar fi blanda cu FUGAZI, muzica lor nu ar trebui sa fie pusa in umbra de reputatia si de metodele lor de operare", spune, chipurile, Ioan Big.

Prima parte a cartii poate fi interesanta doar pentru cine are nevoie de o introducere in punk, fiind acoperite o gramada de trupe si stiluri ale punkului, inclusiv trupele de proto-punk de genul Television, MC5, Stooges sau New York Dolls. Partea de istorie a muzicii rock este de asemenea interesanta, si poate fi recomandata, nu de alta, dar probabil e furata din niste surse de incredere. Jalnic, dar util.

A doua parte contine acele marturii subiective despre care vorbeam. Ele sunt importante tocmai pentru ca sunt subiective, pentru ca iti arata ca de fapt punk-ul ca fenomen istoric poate fi inteles in diferite feluri si ca in Romania el a avut o forma de manifestare unica. In plus iti arata cum generatiile anterioare au privit sau au inteles punk-ul, o fereastra catre punk asa cum nu l-am vazut. Ca bonus sunt texte despre rock sub dictatura (celebrii Plastic People of the Universe), recomandari care acopera toate stilurile legate in vreun fel de punk si o scurta istorie a skinheazilor.

Pe scurt, Era Punk este o carte neserioasa scrisa de un hot, dar este valoroasa pentru ca nu prea avem multe scrieri de acest fel. N-as spune ca este indispensabila: poti sa nu o citesti, dar poate afli ceva interesant rasfoind-o (cum ar fi faptul ca ca poti identifica elemente ale punkului mergand inapoi in timp pana la Elvis, lucru cu care sunt de acord.

Nu merita sa dai bani pe cartea asta, dar o poti gasi la nou infiintata Biblioteca alternativa din Bucuresti. Ea a fost deschisa cu scopul de a furniza scrieri la care poate nu te-ai gandit pana acum sau pe care poate nu le gasesti in alte parti, pe subiecte uneori mai putin discutate: acolo gasesti carti despre feminism, despre anarhism, carti de sociologie, chiar si beletristica, fanzine adunate din tot felul de tari pe tot felul de subiecte (inclusiv muzica). Chiar daca nu esti in mod special interesat de unul din subiectele astea, tot te poti pierde usor printre materialele interesante adunate acolo. poti chiar sa imprumuti ceva de acolo sau sa completezi colectia, daca ai spirit de initiativa. In dreapta e linkul catre siteul lor. Da click.

Dead Kennedys - Give Me Convenience or Give Me Death (1987)

2010-03-08T03:45:00.000-08:00

Ma intorc la seria de albume clasice, dupa cum am promis in postarea despre The Jesus and Mary Chain. Doar ca acum va fi vorba mai degraba despre o trupa clasica decat despre un album clasic. Nu de alta, dar daca ar fi fost vorba de album clasic, probabil ca aici ar trebui sa apara Fresh Fruit for Rotting Vegetables. Albumul de fata merita sa fie aici totusi, pentru ca e mai putin cunoscut, fiind o compilatie postuma si pentru ca contine piese inclusiv din perioada Fresh Fruit. In plus, e o ocazie de a afla de ce era trupa asta asa misto. Plus, piesele sunt destul de diverse, ceea ce il face destul de interesant si e probabil albumul meu preferat de la ei. Am facut rost de caseta pe care o am acum prin 2001 (aproximativ) si habar nu aveam atunci ca exista ceva care se numea hardcore, stiam doar ca ei erau una din trupele cu adevarat tari de punk. Ceea ce e adevarat. Punkistii de atunci care imi dadeau sfaturi cu un aer putin superior (in mod amuzant, chiar si cei mai "nazisti") mentionau intr-una doua trupe pe care daca nu le ascultai erai fraier: Toy Dolls si Dead Kennedys. Ideea asta era atat de des repetata ca pana si unul sau doi din cei care nu ascultasera respectivele trupe repetau fara sa stie ce zic aceleasi nume: Toy Dolls si Dead Kennedys. Nu stiu de ce astea doua mergeau impreuna, din punctul meu de vedere nu prea seamana. Toy Dolls nu mi-au placut niciodata asa ca o sa trec mai departe.

Dead Kennedys au fost una din vechile trupe de hardcore, formata in 1978 si contemporana cu "hardcoristii" Black Flag, Circle Jerks, Minor Threat, Bad Brains, Misfits, Flipper si altii. Desigur, astazi multa lume intelege prin hardcore trupe de genul Madball, Hatebreed sau chiar Biohazard si eventual le considera pe celalate ca fiind "punk". Asta este o confuzie ce se face des. Hardcore-ul este punk. De altfel eticheta corecta este "hardcore punk". O enciclopedie de prin anii '90 (am uitat numele) nota in dreptul cuvantului 'hardcore' faptul ca termenul desemneaza orice latura extrema a unui stil de muzica. In felul asta avem hardcore punk, ca varianta mai dura de punk , dar si hardcore rap spre exemplu.

Lasand asta la o parte, trupele originale de hardcore erau toate influentate de Ramones, Pistols si Stooges si pur si simplu cantau punk mai repede, mai dur si mai putin melodic decat trupele britanice sau trupele de la CBGB's. Cand trupele NY Style au aparut (dupa ce Bad Brains au ajuns si prin New York la un moment dat), celalalte existau deja de cativa ani buni, inclusiv Dead Kennedys. Diferenta dintre cele doua hardcoreuri nu e doar de stil, Agnostic Front si ceilalti imprumutand ceva din atitudinea de baieti duri si periculosi, ceea ce lipsea celorlalti. Sigur, scena hardcore, incepand din 1976 incolo, era destul de violenta, dar membrii trupelor nu erau chiar infractori cu cutite si chef de scandal, cum erau cei din scena NY. E o diferenta mare intre rastafarienii de la Bad Brains, si straight-edge-erul Ian McKaye de la Minor Threat pe de-o parte, si batausii macho care s-au apucat sa cante un fel de hardcore in New York mai tarziu. Cei din urma si-au transplantat atitudinea de cartier in muzica, incorporand riffuri mai grele, ritmuri mai lente si versuri care ar putea fi foarte bine apreciate de BUG Mafia. faptul ca un om ca Henry Rollins a ridiculizat acest intreg model (filmuletul de mai jos), spune, zic eu, multe.

Daca vrei o alternativa la toate lucrurile astea urate, atunci solutia ar putea fi Dead Kennedys, o trupa situata pe pozitii total opuse. Criticand tot, de la regimul politic si companiile-gigant pana la diverse chestiuni sociale si apoi pana la atitudinea macho si cea materialista sau cinica a contemporanilor sai ca moduri de viata, DK au aparut ca niste radicali in favoarea eliberarii individuale (vezi filmuletul de mai jos despre anarhism), cu implicatii anarhiste evidente. Cu toate astea ei nu au fluturat niciodata steagul negru, fiind ceva mai degajati si cu chef de gluma decat mult prea rigizii si seriosii Crass, peste ocean. Au fost totusi mai sinceri si mai directi decat stangistii de la Clash (nu ca astea doua trupe nu sunt remarcabile fiecare in felul ei). Stilul lor a atras atentia cercurilor conservatoare americane si in final, un proces in instanta, care a avut efectul de a distruge trupa pana la urma, dar si de a-l radicaliza si motiva mai mult pe Jello Biafra, a carui cariera a devenit si mai prolifica dupa acest moment.

Titlul albumului este probabil o referire la consumerism (sub o imagine ce infatiseaza un fel de George Orwell constrans si/sau cenzurat) in stilul familiar al lui Biafra. El este geniul trupei. Critica sa acida si lucida este amestecata cu umorul lui bolnav si asta ii face pe DK asa de buni si chiar unici. Sarcasmul lui excesiv nu seamana cu teribilismul unui Johnny Rotten ci mai degraba cu discursul ciudat al unui activist devotat cauzei. Prima piesa (Police Truck) evidentiaza acest lucru in timp ce scoate in evidenta sunetul inedit al chitaristului East Bay Ray. Dintre membrii trupei, doar Biafra venea exclusiv din zona punk. Ray era influentat de Pere Ubu dar si de muzica surf si de muzica din filmele cu spioni si detectivi, si influentele astea se simt si pe prima piesa, si pe Buzzbomb, dar si pe Holiday in Cambodia, spre exemplu. Cea din urma e probabil cea mai buna piesa a lor, foarte simpla, dar extraordinara. nici o alta trupa de dupa nu a putut crea ceva la fel de reusit intr-un stil asemanantor. E o piesa, poate, despre ce inseamna capitalismul astazi si despre atitudinea celor privilegiati fata de cei ce nu sunt, piesa scrisa in preajma prabusirii regimului ingrozitor al khmerilor rosii. Impreuna cu California Uber Alles, Holiday in Cambodia apare usor modificata pe primul album DK.

Too Drunk to Fuck e tot din perioada de inceput. Buzzbomb apare si ea in alta forma pe Plastic Surgery Disasters. Night of the Living Rednecks e o poveste amuzanta spusa de Biafra in timpul unui concert, despre cum a fost atacat odata de ceea ce noi aici am numi "cocalari" bogati in timp ce mergea pe strada. Se potrvieste perfect cu Macho Insecurity (si al sau vers "Name one thing on earth lower than a though guy!") de pe Bedtime for Democracy. E interesant ca niste ani mai tarziu, Biafra a fost batut de cativa skinheazi care au reusit sa-i rupa ambele picioare. Tot la capitolul inregistrari nonmuzicale poate fi inclusa si Kinky Sex Makes the World go Round, un dialog fictiv intre un oficial al apararii amerciane si probabil, Margaret Thatcher, prim-ministrul britanic la acea vreme. Cu umorul caracteristic DK, personajele se hotarasc sa porneasca un nou razboi mondial, printre altele, pentru a scapa de somerii pe care fiecare tara implicata ii are si pentru a ajuta marile corporatii sa isi mareasca profiturile. Totul pe fundalul unei relucrari instrumentale a piesei Bleed For Me de pe Plastic Surgery Disasters. Una din cele mai amuzante piese este Pull My Strings, o inregistrare live care surprinde singura data cand aceasta piesa a fost cantata. Critica industriei muzicale se imbina in spirit DIY cu demascarea muzicii si oamenilor fabricati care o inventeaza, paravane de hartie pentru interesele de afaceri ale caselor de discuri. Versul memorabil e "Is my cock big enough, is my brain small enough, for you to make me a star?", si asta spune tot ce era nevoie sa se spuna. Insight si Life Sentence vorbesc despre conformism - acceptarea neconditionata a unor clisee si concepte precum cariera (cam in aceeasi maniera ca piesele Terminal Preppie de pe Plastic Surgery si Macho Insecurity).

In concluzie albumul este probabil cel mai interesant pentru cineva care n-a mai ascultat DK pana acum pentru ca exprima perfect punctul de vedere al trupei si istoria ei, aducand laolalta piese de pe parcursul intregii perioade de activitate si introducand minunata combinatie de umor despre care am vorbit, facand totul sa fie si amuzant. Dead Kennedys au fost insa una din cele mai serioase si radicale trupe, fiind printre primele care sa exprime si sa adopte explicit idealurile DIY si o critica clara sociala, politica si culturala.

Stiluri: punk; hardcore

Nota: 5/5

Recomandari: doua filme documentare - American Hardcore si Punk Attitude

o glumita apropo de asa zisul "hardcore":

Hell W10

2010-02-08T13:08:00.000-08:00

Prin 1983 Joe Strummer de la Clash a regizat propriul sau film, numit Hell W10 (titlul se refera la o adresa din Londra). Este vorba de un film mut cu gangsteri, cu membrii trupei in diverse roluri: Paul Simonon in rolul principal si Mick Jones in rolul gangsterului sef si Joe Strummer ca politist. Filmul merita pentru coloana sonora. Se pare ca initial Mick Jones se apucase sa compuna piese pentru ea, ceva mai apropiat de rap. Strummer n-a fost multumit insa. Majoritatea pieselor sunt instrumentale si sunt variante diferite ale unor piese ce pot fi gasite pe albume si compilatii. Absenta vocii te lasa sa te concentrezi asupra riffurilor de chitara si ritmurilor de bass care pulseaza mai tare decat pe variantele cunoscute ale melodiilor (acolo unde exista asemenea variante cunoscute desigur, caci cel putin piesele de pe Super Black Market Clash sunt destul de obscure). In concluzie filmul ofera o colectie bunicica de dub-rock plus ocazia de a-i vedea pe cei de la Clash in ipostaze inedite.

Mai jos este filmul impartit in 5 parti.

Rowland S. Howard (1959-2009)

2010-01-19T05:19:00.000-08:00

Pe 30.12.2009 a murit Rowland S. Howard, chitaristul de la Birthday Party, printre altele. Daca treci de urletele lui Nick Cave, poti auzi chitara aceea speciala a lui Howard.

Melvana (1992)

2010-01-18T04:29:00.000-08:00

A doua recenzie din seria mai jos amintita, o alta trupa al carei nume e format din parti din numele trupelor ce o compun. Melvana inseamna o intalnire pe scena, la un concert din 1992 a celor de la Melvins si Nirvana, mai exact Buzz Osbourne de la Melvins si Krist Novoselic si Dave Grohl de la ceilalti. Cine sunt Melvins? Pai, una dintre primele trupe de grunge, inspirata in aceeasi masura de Black Flag si Black Sabbath, si sa nu uitam, de Stooges. Cu toate astea, de-a lungul istoriei au sunat mai mult a heavy decat a punk .Sunt printre pionierii sludgeului si acum activeaza la Ipecac, casa de discuri a lui Mike Patton de la Faith No More, cu care Buzz imparte si trupa Fantomas. S-ar putea sa-i stiti dupa ultimele doua albume pe care le-au facut impreuna cu Jello Biafra de la Dead Kennedys. Oricum, vocalul a fost cel care l-a dus pe Kurt Cobain la un concert Black Flag, acel moment deja cunoscut, cand cel din urma a hotarat sa-si faca o trupa, imrpesionat fiind de ce a vazut. Si mai tarziu, Cobain era cel care avea sa produca Houdini al celor de la Melvins.
Melvana fac doua coveruri dupa Flipper, una din trupele preferate a lui Cobain (oricine a vazut tricoul lui din concertul unplugged stie asta): Sacrifice si Way of The World. Flipper au fost una dintre trupele mai ciudate de hardcore, mergand spre noise-rock. Ca fapt divers, Krist Novoselic acum canta cu ei.
EP-ul e mai mult o curiozitate decat ceva bun, piesele nu se ridica la nivelul versiunilor originale si nici sunetul nu e cine stie ce. Dra daca puneti mana pe el, n-are nimic.

Stiluri: grunge, punk
Nota: 2,5/5

Putin Melvins:

Minuteflag - Minuteflag EP (1985)

2010-01-15T05:26:00.000-08:00

Prima din o serie de doua postari cu albume obscure ale unor trupe cu membri din alte trupe cunoscute. Este cazul aEP-ului de fata, semnat de Minuteflag. Asta inseamna o super-trupa, rezultata din intalnirea in studio a celor de la Minutemen cu Black Flag. Albumul e inregistrat cu relativ putin timp inainte de moartea lui D Boon de la Minutemen. Pe scurt, trupele s-au intalnit in studio intamplator si au decis sa faca ceva impreuna. Au decis, de asemena sa nu lanseze inregistrarile pana cand cel putin una dintre trupe se va desparti. Aveti ocazia aici sa ii auziti impreuna pe doi din cei mai talentati instrumentisti ai undergroundului american - Greg Ginn si Mike Watt. 4 piese jazz-punk, unele instrumentale, altele cu henry la voce, nu foarte diferit de - dar mai inghitibil decat - The Process of Weeding Out, albumul tot de 4 piese jazz-punk de la Black Flag, tot din 1985 (daca nu ma insel). Suna si putin mai soft decat acela, si desi nu e o capodopera nu suna rau deloc. Si EP-ul Minuteflag a fost scos tot de SST, una din cele doua case de discuri esentiale ale undegroundului anilor '80, o casa care avea sa se intereseze din ce in ce mai mult de lumea jazz-ului.

Bonus: The Process of Weeding Out are piese lungi si foarte complexe, cu ritmuri ciudate si e pur instrumental. Cei care atunci cand zic Black Flag se gandesc la hardcoreul de pe Damaged sau heavy/hardcoreul din anii tarzii, vor avea o mare surpriza pt ca The Process nu suna deloc a nimic altceva. Nota 3 pe o scala de la 1 la 5.

Stiluri: jazz-punk

Nota: 3,5/5

Download

The Jesus and Mary Chain - Psychocandy (1985)

2009-11-25T12:47:00.000-08:00

Aceasta recenzie deschide seria celor cu albume clasice. Deoarece pentru a intelege unde ai ajuns trebuie sa intelegi de unde ai plecat. Poate suna a cliseu, dar are sens aici. Exista, peste felurite genuri, cateva albume care au facut posibil rock'n'rollul de azi, puncte de reper care au innoit vocabularul muzical. Nu am pretentia de a le enumera sau analiza pe toate, ma voi limita la a selecta doar cateva din cele care sunt importante. Pentru inceput: Psychocandy.

E greu sa ignori importanta celor de la The Jesus and Mary Chain - evidenta prin ceea ce au facut pe albumul Psychocandy - chiar daca iti displac. Urmatoarele albume pe care scotienii le-au scos nu au mai fost atat de extreme, ceea ce desigur, face albumul si mai important. Ceea ce il face insa cu adevarat relevant aici e felul in care suna: nu e nimic conventional aici. Sunt putine trupe de noise-rock care pot sa fie mai abrazive, si pe deasupra Jesus an Mary Chain nici nu cantau noise-rock, ci un fel de pop. Psychocandy e un album care pur si simplu e atat de zgmotos incat de abea il poti asculta. Chitarile creeaza un sunet fara forma, ceea ce insemna ca linia melodica nu poate veni decat dinspre bass si voce. Avem deci o reevaluare a ceea ce poti face cu instrumentele obsinuite ale rock-ului si o reinventare a rolurilor instrumentelor intr-o trupa. Ce fac ei se numeste noise-pop. Cineva ar putea spune ca o trupa care creeaza cel mai mult zgomot posibil e o trupa teribilista. Putin probabil, pentru ca exista explorare de noi idei si inovatie, nu trebuie neaparat descalificat ceva doar pentru ca suna inaccesibil. Muzica lor probbabil e intentionat provocatoare si asta face The Jesus and Mary sa fie punk in aceeasi masura in care Einstuerzende Neubauten erau. Sunt destule trupe care si-au propus ca prin cum suna sa isi scoata publicul din letargie. Cand faci astfel de piese stii ca vor fi ucigator de zgomotoase, stii ca vor sfasia urechi si totusi o faci intr-una, dar cu ocazia asta mai deschizi si noi posibilitati si creezi noi stiluri.

Nu prea e mult loc de melodicitate in piesele de pe Psychocandy, se intelege, iar asta din pacate face ca majoritatea pieseleor sa sune cam la fel. Pe langa zgomotul care acopera tot restul, pe langa, apoi, bass si voce melodice ar mai fi si un necontenit reverb, la fel de necontenit ca distorsul. Tonul rece al distorsului aduce oarecum cu zgomotul de la Big Black, la fel cum te duce cu gandul la chinuitele sonoritati ale celor de la Einsturzende, chiar daca aici nu se canta industrial. In ceea ce priveste influentele, destul de usor de dedus sunt Velvet Underground. The Jesus and Mary insisi au fost o influenta pentru My Bloody Valentine si asta e destul de evident, chiar daca cei din urma erau ceva mai blanzi si nu doreau sa ucida pe nimeni cu zgomotul lor ci doar sa induca in transa. Cu adevarat interesant este ca Psychocandy a fost scos cu cel putin 5 ani inainte ca scena shoegaze sa apara. Eticheta asta a fost inventata de jurnalistii muzicali pentru a incerca sa dea un nume noilor trupe britanice ca Slowdive, Ride, My Bloody Valentine si altii. Este deci o eticheta inventata, pentru ca tipul de muzica respectiv se facea deja de mult, iar Psychocandy este dovada. Totusi, eticheta shoegaze nu a fost gandita decat pentru trupele din anii 1990 deci este destul de greu sa o aplici si trupelor din alte timpuri si spatii (America, spre exemplu, in cazul celor de la Black Tambourine). Deci cine agreeaza mutatii ale post-punkului si noiseului, sau shoegaze, ar cam trebui sa incerce si albumul prezentat aici, acum.

Stiluri: noise-pop

Never Understand

Jesus Fuck | MySpace Video

DIY post-punk

2009-11-23T04:09:00.000-08:00

Multi, cand spun "DIY" asociaza termenul cu scena punk, si pe buna dreptate, mai ales ca unele trupe apara explicit conceptul asta. Cu toate astea, a limita etica asta a independentei la un singur stil ar fi nerealist. Simplul fapt ca exista si un stil care se cheama indie face ca afirmatia anterioara sa fie clara. E suficient sa mentionezi o trupa precum Fugazi, care e cunoscuta pentru politica sa mai mult decat o tona de alte trupe (e drept ca ei vin pe filiera post-hardcore catre indie, deci legatura cu punkul e destul de clara). Fugazi ar merita doar si pentru acest motiv recenzii separate din moment ce sunt considerati un fel de model, peste tot respectati si cunoscuti, fara sa fi fost nevoie sa faca macar un compromis in fata cuiva. Dar lista nu se opreste neaparat aici si am putea foarte bine sa includem si evolutia recenta, spre exemplu, a noului val de post-punk american. Majoritatea trupelor acestuia se afla pe coasta de vest a americii. Nu voi mentiona aici trupe arhicunoscute si comerciale, ci categoria mai obscura, care este apropiata de sunetele anilor '70 si '80 decat de moda indie de azi. Poate ca a reinventaria si recrea mzuica celor de la The Cure sau Sisters of Mercy poate parea depasit sau plictisitor pentru secolul 21, dar trupele de care e vorba aici au reusit sa o faca cu destula inspiratie (am mai spus-o si in articolul anterior). Cu toate astea cei despre care e vorba nu suna toti la fel desi cativa dintre ei par sa aiba numitorul comun al combinatiei dintre post-punk/goth si shoegaze. Trupe precum The Prids - ei fac parte dintre cei care bat spre indie - se simt mai apropiate de shoegazeul in stil My Bloody Valentine (vezi piesa All Apart and no Fall), in timp ce veil Veil Vanish sau Sleepmask prin stilul respectiv inteleg sa asculte de influenta Slowdive. O parte din ei sunt prieteni cu Airiel, o formatie din aceeasi zona geografica, axata insa exclusiv pe shoegaze. Apoi ar mai fi mutatii din New York - Bellmer Dolls. Ei au deschis pentru Grinderman, noua trupa a lui Nick Cave, deci e destul de usor de banuit de la cine se inspira. In afara de ei, Death of a Party exploreaza si ei, ca si Prids, taramurile indieului anilor 2000, desi trupa derivata - Chambers se intoarce inapoi in timp catre Joy Division. Tot pe aproape, Repeater suna foarte nou dar e imposibil sa nu vezi asemanari cu trupe de acum 20 de ani, iar prima la care m-am gandit ar fi cea cu U2 pe vremea cand au scos Uforgettable Fire. Imi pare rau ca am adus formatia asta in discutie, dar chitarile sugereaza clar sunetul ala compus in 1984 de trupa de post-punk (inca la acea vreme) U2. Poate seamana putin si cu Chameleons? In orice caz desi partea instrumentala nu e splendida, vocea pare suficient de convingatoare si puternica incat sa merite o ascultare. Si nu in ultimul rand, desi nu sunt din SUA ci din Canada, The Organ, din Vancouver trebuie si ei mentionati...sau mai bine zis mentionate.

Ei bine toate trupele astea se descurca intr-un fel sau altul, singure. Cel mai bun exemplu ar fi cazul celor de la repeater care si-au fondat propriul lor White Label Collective pentru a-si putea scoate primul album. Altii, ca Sleepmask, s-au descurcat fara nici o casa de discuri pana acum, pentru a-si putea scoate EP-ul. Nu ca n-ar exista si case de discuri independente pe acolo. Dar se pare ca chiar si cu ajutorul lor formatiile sunt tot cam pe cont propriu. Cei de la Veil Veil Vanish iti vor spune ca tot ce poate face o casa mica e sa iti asigure o oarecare distributie in magazine desi, ca si aici, multe magazine de acolo vand numai albume din curentul principal. Ca sa ajungi la acelea care vand totusi si muzica mai obscura, trebuie, daca ai formatie, sa faci singur rost de fondurile necesare. In cel mai bun caz o casa de discuri iti va oferi niste bani pe care va trebui sa-i platesti inapoi odata ce inregistrarile tale incep sa se vanda. In acest context, pentru a-l cita pe chitaristul de la VVV, rationamentul este uneori urmatorul: "why sign over all the rights to your music if it's not going to get you much in return other that "label recognition?" In alta ordine de idei, de recenzii pentru aceasta noua scena se ocupa http://www.post-punk.com/, construind o arhiva care include mai toate noile trupe de gen. Pentru a nu lungi vorba, mai bine cercetati voi mai departe clickuind acolo.

The Bad Days Will End - 29.10.2009

2009-11-04T15:33:00.000-08:00

Problema cu trupele care aleg sa cante stiluri vechi de cel putin 20 de ani este ca e greu sa nu cante ceva ce a mai fost auzit pana acum. Cand e vorba de post-punk sau stilurile adiacente, riscul e de a suna fie la fel ca trupele din anii '80 care bat drumul intre Joy Division si Sisters of Mercy inainte si inapoi, fie la fel ca cele din noul val al anilor 2000, numite ba indie, ba post-punk revival. Unele au insa destula imaginatie ca sa nu se departeze prea mult de modelele pe care le admira si totusi sa fie si interesante. In ceea ce priveste categoria noului val, avantajul e ca totusi posibilitatile nu s-au epuizat inca: unele trupe din scena de pe coasta de vest a americii combina cu folos atat noul cat si vechiul, fara sa sune a copii. In aceeasi zona geografica, altii au pus impreuna vechiul cu un alt vechi si din nou, rezultatul a fost unul bun - o combinatie intre post-punk si shoegaze (voi reveni cu cea mai buna ocazie asupra subiectului asta), care poate va avea ecou si aici, in Romania, candva. Dar in Romania nu se sta degeaba, iar dovada a fost prezentata la recentul concert din Bucuresti, unde am avut ocazia sa-i vad si aud pe The Bad Days Will End. Desi au cantat in deschidere pentru trupa locala Vaduva Bob, ca o trupa recenta ce sunt, The Bad Days au radacini adanci. Venind din "bastionul" post-punk-ului romanesc - Timisoara, locul unde primele trupe de gen au aparaut inca din 1991 - printre trupe precum Arc Gotic sau mult mai electronicii Romantic Jurgen, il au cu ei pe vocalul unor nu mai putin cunoscute trupe precum Vals Hedone si Self Corporation, fara sa mai pui la socoteala ca tot el e chitarist in mai sus mentionatii Romantic Jurgen. Cu atatea recomandari in spate, e si normal, te astepti ca trupa sa sune foarte bine. Zis si facut! Trupa a fost extraordinar de buna. Dupa cum incercam sa sugerez la inceput, muzica nu s-a departat foarte mult de ce ne-am astepta de la post-punk, cu toate astea a reusit sa fie permanent interesanta si plina de pasiune, sa nu plictiseasca deloc deci, si pur si simplu sa sune bine. Impreuna cu chitara si vocea lui Alexandru Das, ambele bune, The Bad Days aduc cu ei o pasiune nu doar pentru suntele mai melancolice pline de reverb dar si interesul pentru chitari ceva mai zgomotoase, cum multe trupe din anii '80 nu prea pareau sa aiba. Din punctul asta de vedere seamana mai mult cu noul val american de post-punk. In general totul trage mai degraba catre latura punk decat catre cea goth. Pacat ca una dintre chitari nu prea a functionat pe majoritatea pieseleor, dar cand in sfarsit si-a revenit, totul a sunat genial. Basul parea sa aiba un ton ceva mai sarmos decat te-ai fi asteptat (cam cum suna si basul de la Joy Disaster), dar liniile picau la fix in logica melodiilor, iar tobele variau intre stilul mai direct al punkului si cel mai tribal al post-punkului.

Desi primele piese recunosc ca nu m-au impresionat prea mult, pe parcurs am devenit captivat de ce auzeam si vedeam. "Erase" e printre cele mai bune piese pe care le au si "Obsessive Compulsive" ar mai fi inca o piesa ce merita mentionata, dar penultima piesa (daca nu punem la socoteala bisul) - mai lunga decat celelalte, cu o parte instrumentala tumultoasa - a fost cu adevarat impresionanta. Imaginati-va o combinatie intre Southern Death Cult si piesa Voodoo Dolly de la Siouxsie and the Banshees (Juju, 1981) incheiata cu o gramada de feedback care sa inece intreaga piesa - o combinatie intre ritmurile tribale ale primei si iuresul pagan al ultimei (poate nu intamplator, printre versuri apare scris undeva si "Death Cult").

Pe langa toate astea, trupa a impartit verusurile pe hartie, alaturi de sloganuri ale miscarii din mai 1968 din Franta. Poate unii vor zice ca asa ceva e ridicol, caci ceea ce s-a intamplat atunci a fost un esec si o naivitate si oricum timpul acelor lucruri a trecut. Nu are sens o dezbatere pe tema asta aici. DAR adevarul este ca intrebarile puse atunci societatii capitaliste nu erau lipsite de justificare, oricare au fost solutiile ulterior propuse de catre studenti. Mai mult, ele ar putea fi inca relevante azi. Celor multumiti sau resemenati li s-ar putea sugera acum ca temele de atunci, ar fi interesante macar ca exercitiu intelectual.

Nu stiu sigur daca rockul a venit cu adevarat din adancurile junglei tropicale, cum au sugerat unii, sau daca e pur si simplu izvorat din jungla cea urbana si orice alte trasaturi genealogice sunt irelevante, dar muzica de genul asta cu siguranta te duce catre esenta rockului.

Fotografia de sus, dar si altele, pot fi gasite la sonictruth.

Casele de discuri independente

2009-10-06T02:53:00.000-07:00

Pun aici un articol care explica cum casele de discuri independente au fost la originea rock-ului inca dinainte de ani '50 si cum ele au ramas indispensabile dezvoltarii sale ulterioare. Principiile impotiva marilor case de discuri au aparut in perioada tarzie a hardcore punkului american - vezi Dead Kennedys, spre exemplu - tipul respectiv de gandire neexistand la sfarsitul anilor '70 in Anglia, cand a semna cu o casa mare precum EMI era considerat un lucru normal.

Independent Labels

"The story of rock & roll is not just one of musicians, songwriters, and producers. For many listeners, labels are nothing more than a name in the middle of an album or on the spine of a CD; "major" and "indie" are distinctions that concern serious fans, journalists, and industry insiders. Rock's ascension as the most popular music of the last half of the 20th century, however, owes much to the pioneering efforts of independent labels, which continue to act as a source of innovation, both on their own and as an influence on "majors," labels run or distributed by major corporations. When rock & roll had its first birth pangs just after World War II, the record industry was dominated by a half dozen major labels — Capitol, MGM, Decca, Mercury, Columbia, and RCA. By and large they played it safe in the popular music field, leaving the more specialized tastes of the R&B and country & western audiences to smaller, regional companies. Somewhat condescendingly referred to as "race" and "hillbilly" music, the majors felt these markets were too small and crude to cater to, and their A&R departments developed little in the way of talent for their rosters.

This left the field open for smaller enterpreneurs, who faced a much tougher battle in recording their acts, promoting them, and getting them airplay. On the other hand, they were less constrained by established formulas, and able to record more creative and uninhibited performers, satisfying the increasingly hungry demand for raucous R&B and C&W sounds. Charlie Gillett's history of rock & roll, The Sound of the City, views the birth of rock & roll primarily as a phenomenon of independent labels developing and marketing music that the majors were ignoring, and does an excellent job of detailing the many influential independent early rock and R&B labels and their rise to commercial success.

It would be a mistake to cast these independent labels as champions of the artistic vanguard, fighting corporate monoliths. Many independent executives treated their artists shoddily, signing them to exploitative contracts, withholding royalties, and casting them aside when they fell from commercial grace. While visionaries such as Sun Records' Sam Phillips and Atlantic's Jerry Wexler were probably motivated as much or more by love of music as profit, many were hustlers seeking a piece of the action by finding whatever niche market they could. Lacking the powerful distribution networks of the majors, all of them were compelled to do things the hard way, driving from town to town to push their latest singles, chatting up and giving gifts to influential DJs in exchange for airplay.

Stations that gave the new sounds such airplay become increasingly plentiful after 1950, and by the mid-'50s the music which was just starting to be called "rock & roll" was becoming an important part of the popular music market. The great majority of the early rock & roll records were released on independent labels, many of which have assumed legendary status in the decades since. Sun, Atlantic, Specialty, Chess, Imperial, Modern, VeeJay, King, Duke/Peacock — all boasted rosters of incredible talent that left permanent imprints on rock & roll. And there were dozens of other independent labels of note, some of which only released one or two hits, some of which released only regional hits, but many of which recorded lasting contributions to rock history.

The majors responded defensively at first, either ignoring rock & roll almost entirely (as Columbia did) or recording watered-down "cover" versions for the pop market. Innovators like Bill Haley and Elvis Presley were signed to major labels and launched to superstardom after establishing themselves on independent labels. The majors vs. indies battle wasn't black-and-white by any means — early greats Gene Vincent and Buddy Holly were signed by major labels without any track record, and went on to record some of the very best rock & roll of the 1950s.

By the end of the 1950s, independents were responsible for about twice as many Top Ten singles as majors, and about three times as many Top Ten rock singles. In the 1960s, major labels didn't so much fight back against indies as adapt to the rock era, starting to focus their energies on developing rock talent rather than more middle-of-the-road sounds. Indies were still a major force in rock & roll; labels like Kama Sutra, Red Bird, Philles, Stax/Volt, and many others developed outstanding rosters, and Motown became the most successful independent label of all time, establishing a commercial presence that rivaled the majors — with the R&B and soul performers that would have been considered a mere "race" market 10-15 years earlier.

In Britain, at the time the Beatles and others claimed a large part of the international pop market, the situation was much more restrictive. Virtually every artist recorded for one of four major companies: EMI, Decca, Pye, and Philips. Somewhat by way of compensation, these labels had huge and varied rosters that were somewhat more adventurous than their U.S. counterparts. In the mid-'60s, several British independents began to make their presence known by recording some of the era's most innovative rock. Encompassing artists like the Small Faces the Who, Cream, Traffic, Jimi Hendrix and (in the late '60s) the Beatles labels like Immediate, Reaction, Track, Island (which began primarily as a ska and bluebeat concern), and the Beatles' Apple unleashed determinedly progressive sounds, although it's important to note that all of those labels benefited from distribution deals with majors. In the U.S. there were also companies that fostered self-consciously progressive rosters, especially Elektra, which hit it big with the Doors and recorded several other influential folk-rock and psychedelic acts.

The 1970s were a time of conglomeration, in which the majors expanded their power by establishing distribution deals with some of the most successful independents. Plenty of independent R&B and Black pop continued to chart, but that genre was increasingly becoming the province of the majors. Mid- and late-'70s punk and new wave bands were often thwarted by industry resistance, which gave birth to the D.I.Y. (do-it-yourself) ethic in both Britain and the U.S. Realizing that majors weren't going to sign and promote them, or would try to refine their sound, bands put out their own records, formed their own labels, or signed with indies, trading commercial success for artistic freedom. Labels like Britain's Stiff were instrumental in shaping new wave music, though Stiff, like some others, was not averse to major-label distribution to achieve wider exposure.

In the 1980s, the indie ethic became more sociopolitical and divisive. Many performers, critics, label owners, and fans took a virulent anti-major-label stance, seeing major labels as a malignant, homogenizing force that threatened to destroy creativity and hinder artistic expression. The independent/alternative rock network of hundreds of labels, fanzines, and college/community radio stations allowed artists to record and release music that was not only outside of the commercial mainstream, but often actively opposed to it. Labels like SST, Alternative Tentacles, Touch & Go, Sub Pop, and 4AD developed identifiable sounds and styles that constituted artistic visions in and of themselves. Others, like Slash, tried to play it both ways, arranging for distribution deals with majors. The majors tapped into the growing alternative rock market by cutting distribution deals with successful indies, or treating indie labels as farm teams, signing the most successful prospects (bands) after they'd honed their sounds in the minor leagues (which were usually clubs and college radio stations).

Rap was another form of music which encountered some industry resistance, giving rise to many independent rap labels. By and large they weren't as suspicious of mainstream popularity, and many of the most successful indie records of the '80s were rap discs by superstars like Run-D.M.C. and Salt-N-Pepa Actually, these were among the very few 100% indie productions to become hits; the majors were now composed of six mega-conglomerates, which in the mid-'90s were Sony, CEMA, BMG, PGD, WEA, and UNI (the initials may change according to corporate sales and reorganizations in the future). It's difficult to ascertain an exact figure, but an educated guess would estimate that these labels are responsible for about 90% of the sales in today's market.

The push-and-pull between major and indie labels continues unabated in the mid-'90s. When indie rock superstars like Husker Du leaped to major labels in the mid-'80s, the sales figures were modest. The multi-million-selling success of Nirvana however, paved the way for grunge music and a wholesale infiltration of the charts by scabrous alternative rockers like Pearl Jam, Nine Inch Nails, Green Day, Liz Phair and Beck that wouldn't have stood a chance of denting the Top 100 just ten years ago. It's an explosion that wouldn't have been possible without the efforts of independent labels, which were the first to record and develop most of these acts.

Indie labels, however, shouldn't be viewed merely as a proving ground for the stars of tomorrow. It's the music that matters, and independent labels continue to house some of the best talent in rock and pop, as well as cultivate some of its most innovative sounds and trends by offering a climate that isn't as obsessed with charts and commercial success. The non-rock music that continues to influence rock — folk, blues, jazz, reggae, world beat, the avant-garde — is also usually found on small labels. All indies continue to fight the same obstacles of limited distribution, budgets, and exposure as they did 50 years ago, but they will continue to exert a major influence as long as rock & roll is around."

Richie Unterberger, Allmusic

#1

2009-09-21T05:23:00.000-07:00

Albumul meu preferat din toate timpurile si dintre toate albumele posibile e Ten de la Pearl Jam. Recunosc. Dar nu o sa ma scuz prea mult. Intr-un anume sens grunge-ul de la inceputul anilor '90 a devenit la moda doar din intamplare. In parte pentru ca piata era suprasaturata de trupele de hair metal care nu se mai terminau. Dar e foarte clar ca cel putin o parte din trupele "sunetului Seattle" nu aveau un sunet obligatoriu compatibil cu mainstream-ul si in ceea ce priveste trupe ca Melvins si Tad, casele lor de discurisi-au dat seama de asta la un moment dat si au scapat de ele, aruncandu-le in undergroundul unde existasera atata vreme. Mudhoney isi schimbasera deja stilul in momentul in care au optat pentru o casa de discuri gigant, cantand un fel de punk mai diluat. Iar In Utero-ul de la Nirvana ar fi incaput mai degraba intre albumele indie ale trupelor obscure din anii '80, mai ales ca a fost produs de nimeni altul decat Steve Albini, un fel de parinte al noise-rockului american. Si ar mai fi un lucru: Screaming Trees si Soundgarden au scos fiecare albume la SST, una din cele mai celebre case de discuri independente din anii '80 (alaturi de Alternative Tentacles a celor de la Dead Kennedys si acum a lui Jello Biafra), a lui Greg Ginn de la Black Flag. Unii critici au spus ca grungeul a fost implinirea undergroundului american al anilor '70 si '80, o explozie a ceea ce fusese bun dar tinut sub capac pana atunci. Intr-un fel, Green River, prima trupa de grunge, aparuta in 1984, e expresia fidela a ideii asteia. Mentinand un echilibru intre influentele care aveau sa domine stilul pe viitor - Stooges pe de-o parte si Black Sabbath si Led Zeppelin de cealalta parte - trupa era de asemenea impartita in ceea ce priveste idealurile. Jumatatea care punea pret pe independenta s-a transformat in Mudhoney, iar cea care tindea catre cantatul pe stadioane a devenit Mother Love Bone si mai apoi jumate de Pearl Jam.

Ten e probabil cel mai bun album de la Pearl Jam, desi VS si Vitalogy sunt intr-un stil nu foarte diferit. Nici o piesa nu e slaba, chiar si piesele mai slabute comparativ suna bine (Oceans). Influenta punkului e mai mult sugerata prin energia nebuna pe care o au toate piesele, in rest predominand riffurile de hard & heavy. Mike McCready e un chitarist foarte bun , dar nimic nu se compara cu vocea lui Eddie Vedder, care parca apartine unui om plin de viata, iar lucrul asta parca se simte la fiecare vers. Nu intamplator Vedder e unul dintre cei mai imitati vocali ai muzicii rock. Editii ulterioare ale albumului, cum ar fi cea japoneza, includ si alte piese pe langa cele 11 obisnuite, tot din perioada de inceput, ca Footsteps (o relucrare a piesei Times of Trouble ce fusese compusa pe vremea Temple of the Dog), Wash si Breath. Cu sete de viata si un sunet plin, Ten e genial.

Crime - San Francisco's Still Doomed (2004)

2009-09-13T15:05:00.000-07:00

Vreti punk? ok, dar asta e ciudat. Asta e in stil Crime: dement, energic, primitiv si repetitiv. Adica bine. Nu prea seamana cu nimic din ce te-ai astepta - nici cu Ramones, nici cu Pistols sau Clash peste ocean, in Anglia. Nici macar cu trupele de la Black Flag incolo din California, de unde ei erau. De fapt Crime au fost una din cele mai vechi trupe, aparand prin 1975-1976, cam tot atunci cand au aparut si Black Flag sau Misfits sau Circle Jerks, acolo. Cu toate astea nu aveau nimic in comun cu cele din urma. Pe deasupra Crime au avut intotdeauna o reputatie proasta. Umorul lor provocator probabil ca nu prea i-a ajutat. Au cantat odata intr-o inchisoare imbracati in uniforme de politie iar cu alta ocazie au pretins ca sunt singura trupa de rock'n'roll din orasul lor. E ca si cum ai cere bataie. Chiar si unele recenzii din ziua de azi stramba din nas in directia lor. Pare ca si cum trupa asta era necunoscuta chiar in timpul exploziei punk. E drept, poate si pentru ca n-au rezistat prea mult, si n-au fost in stare sa scoata nici un album. Dar te intrebi totusi cum de sunt atat de obscuri cand suna atat de bine. Si asta in ciuda calitatii destul de proaste a inregistrarii, albumul San Francisco's Still Doomed fiind o colectie a tot ce au inregistrat ei. Suna prost, dar bine...sunt demou-uri, la ce poti sa te astepti? Pe scurt, e o combinatie intre Stooges si rockabilly. Suna ceva mai liniar decat Stooges si dupa ceva vreme piesele incep sa sune toate cam la fel. Dar sunt vreo 22 deci ai de unde alege destule care sa fie si bune. Muzica e barbara iar trupa pare stupida. Cel putin asa iti sugereaza piese precum "Piss on Your Dog", "I Stupid Anyway" si "I Feel the Beat"(in care versurile sunt "Come on baby feel the beat!" si inca vreo cateva variatii pe aceeasi tema). Piesele sunt foarte scurte, dar pline de energie, conduse de tobele cu niste cinele care se aud foarte tare, batute cu finetea pe care o are un macelar la munca. Mai sunt doua chitari abrazive, murdare, taioase si excesive si un bass care desi se aude destul de prost (dar tare) reuseste sa completeze chitarile, nu sa le imite cum se intampla la multe trupe de punk lipsite de imaginatie. Cele trei piese mentionate mai sus suna bine, dar asaltul exploziv si amenintator continua fara mila si fara jena cu piese geniale precum Murder by Guitar, o piesa atipica, initial lenta si abraziva, dominata de chitara, care de la jumate se transforma imprevizibil si oarecum haotic in altceva. Crime s-au priceput si la piese instrumentale, insa nu si la nume - o arata piesa "Instrumental Instrumental". Sau poate era o gluma. Umorul lor este, intr-adevar, destul de ciudat. Si continua cu piese numite "Baby, You're so Repulsive", o piesa poate si mai primitiva decat restul. Desigur, pe album se gaseste si piesa care i-a facut cat de cat cunoscuti dupa ce s-au despartit, Hot Wire My Heart. A fost preluata de Sonic Youth la inceputul anilor '80 pe Sister, dar varianta de la Crime suna parca mai bine. Si poate chiar e printre cele mai bune de pe aceasta compilatie. Nu in ultimul rand as mai aminti si San Francisco's Doomed, unde cuvintele sunt aproape scuipate cu tupeu mai mult ca in alte cazuri, cum numai Johnny Rotten stia sa faca. Si ar mai fi Rock 'N' Roll Enemy No. 1 cu un refren mai "catchy", zic eu. Oircum, e mai altfel.

Poate o trupa cat de cat asemanatoare (in afara de Stooges) ar fi Dead Boys, desi piesele lor sunt mai bine construite. Crime, cum am mai mentionat deja, au piese destul de primitive - statice si deci oarecum rigide si fara sa se departeze prea mult de la o formula standard pe care au pus-o candva la punct (desi asta ar putea fi valabil pentru o puzderie de alte trupe de punk). Dar e si un lucru bun pentru ca mai ales cu influentele de rockabilly reusesc sa sune inedit (fara sa cada in tabara psychobilly), ceea ce e de apreciat, desigur. Cu toate acestea, Crime erau niste tineri furiosi si nebuni, plini de energie dar si de obraznicie, atat prin felul in care reuseau sa enerveze pe taota lumea, cat si prin versurile scuipate cu tupeu la fiecare piesa. Pacat ca au rezistat impreuna doar pana prin 1980-1982.

Stiluri: punk; proto-punk

Punctaj: 4/5

Wylde Ratttz - Album nelansat (1998)

2009-07-24T10:36:00.001-07:00

Ca tot veni vorba de trupe ciudate, trupe reunite doar cu o ocazie, trupe cu membri din multe trupe cunoscute, dar, trupe obscure, uite am ajuns si la trupa asta, Wylde Ratttz. Cu toate astea, asta nu e o recenzie de album fiindca trupa Wylde Ratttz nu a lansat nicidoata un album. Exista doar unele piese inregistrate. Trupa era formata din Mark Arm de la Mudhoney la voce, Thurston Moore si Steve Shelley (tobe) de la Sonic Youth, Don Fleming de la Gumball, deja celebrul Mike Watt de la Minutemen si Stooges (post-2004) la bass, si pe deasupra, Ron Asheton, genialul chitarist de la Stooges. Initial, intentia era de a face un cover dupa TV Eye de la trupa abea mentionata, pentru coloana sonora a Velvet Goldmine, filmul ala despre vocalul de la Stooges - Iggy Pop si despre David Bowie. Cel putin asa zice allmusic. De altfel asta e singura piesa care se gaseste usor. Dar trupa a mai inregistrat si alte piese precum Smoke, poate cea mai atmosferica piesa cantata de Ron Asheton (dupa We Will Fall de pe primul album Stooges, desigur), taiata de chitara lui geniala si legata de o linie de bass care se repeta intr-una (dar asta e bine). Pe undeva prin spate se aude o clapa. Hollow e o piesa care ar putea foarte bine sa stea pe un album al unei trupe de garage-punk din anii '80, sau pe unul din primele albume Mudhoney, sau a oricarei trupe influentate masiv de Stooges, din undergroundul american. Alte cateva piese sunt cam in acelasi stil, cu Take LSD mai spre hard rock, toate dominate de Asheton si Arm. Pe coverul dupa TV Eye, vocea lui Arm, oricum o imitatie dupa cea a lui Iggy, devine aproape identica cu a lui. Pentru cinefili mai exista o varianta cantata de insusi Ewan McGregor (cel care in film il joaca pe Pop). Mai sunt si alte piese cantate de altcineva decat Arm: She's Like Poison to Me pare sa fie cantata de Thurston Moore, o piesa plina de chitari insa cu o atmosfera parca de vis, vag sugerand popul senzual si cu multa chitara de la My Bloody Valentine.

Pe Pull the Pipe, cred ca se aude vocea lui Mike Watt. Sunt si cateva piese instrumentale scurte, care suna mai mult ca niste teme care nu au fost suficient dezvoltate, conduse de Asheton dar ancorate bine in basul lui Watt. Se simte ca la celelalte achitari au acces memebri Sonic Youth, iar piese scurte precum March of the Wild Ratttz seamana cu chitarile care se pot auzi pe unele piese de la Ciccone Youth, unde, de altfel, o parte din memebrii acestei trupe se vor reintalni. Walk of the Wylde Ratttz ar fi o alta piesa asemanantoare, nu doar cu numele. TV Eye nu e singurul cover, mai exista si un cover inutil de lung dupa Funhouse, de pe Funhouse de la Stooges, cu saxofon cu tot. Piesa mea preferata este

Be My Unclean, unde Asheton se apropie de blues, si impreuna cu Arm dau o nuanta mai patetica muzicii.

Daca iti plac Stooges, sau toata muzica pe care au facut-o posibila, de la punk pana la indie si grunge, daca iti plac Sonic Youth si intreg underground-ul american al anilor '80, Mudhoney si Minutemen, daca iti plac toate celelalte proiecte mai mult sau mai putin punk ale lui Asheton, cum ar fi Destroy All Monsters sau New Race, atunci probabil ca albumul asta ti se va parea interesant pentru ca aduna toate lucrurile astea la un loc. Ron Asheton a fost unul dintre cei mai influenti chitaristi ai rockului, stilul lui fiind copiat de poate sute de alti chitaristi care i-au urmat, nu doar din zona punkului.

Albumul asta e greu de incadrat intr-un stil precis, e pur si simplu rock plin de intensitate, dominat si ghidat de chitari, care nu tine prea mult cont de categorii ci doar de sunet. Intr-un fel e exact esenta rockului.

Puteti afla inca vreo cateva detalii si avea marele noroc de a asculta albumul acesta obscur, care nu a fost lansat niciodata, downloadandu-l de aici:

na <==

No WTO Combo - The Battle of Seattle (1999)

2009-07-23T03:32:00.000-07:00

N-as fi scris nimic despre asta daca n-as fi gasit intamplator un clip cu ei. Nu credeam ca exista asa ceva, avand in vedere ca albumul insusi e destul de obscur. A fost inregistrat live, cu ocazia manifestatiilor anti-globalizare din Seattle, 1999. Atunci a urcat pe scena o trupa formata special pentru acea ocazie, ceea ce face aceasta unica inregistrare a lor pretioasa. Si mai interesant e faptul ca trupa e formata din oameni foarte cunoscuti si pe care nu ai crede ca i-ai putea vedea impreuna: Jello Biafra, omul de la Dead Kennedys si inca o droaie de alte trupe, Krist Novoselic, basistul de la Nirvana, Kim Thayil, chitaristul de la Soundgarden si tobara de la Sweet 75, trupa post-Nirvana a lui Novoselic. Doar combinatia asta de oameni zic eu, face toti banii. Din pacate albumul nu e fascinant. Sunt 4 piese si un discurs al lui Biafra in genul celor de pe albumele lui de spoken word. Chiar si temele se regasesc pe unele din albumele respective. Evident, discursul fiind despre evenimentele de atunci, e in mare depasit ca relevanta. Cu toate astea poate ca merita ascultat, unele chestii spuse acolo sunt interesante si posibil relevante si azi. Intamplator, in perioada asta sunt diverse dezbateri despre cat de libera e presa in realitate, iar Biafra vorbea atunci, in 1999 despre o alternativa la o realitate in care mass-media se afla in mainile a doar cativa insi dintr-o tara. Dintre piese, doua apartin altor trupe: Let's Lynch the Landlord e o piesa clasica de la Dead Kennedys, iar Full Metal Jackoff e poate cea mai buna piesa de pe albumul lui Biafra cu DOA (Last Scream of the Missing Neighbors, 1990). Daca nu l-ati ascultat pe cel din urma, atunci puteti asculta varianta de pe albumul asta, desi mie mi se pare mai slabuta. Dintre piesele facute special cu ocazia concertului, Electronic Plantation mi se pare reusita. Acolo se simte combinatia intre DK si Soundgarden, ceea ce face totul sa sune diferit de ceea ce te astepti sa auzi de obicei de la o piesa punk. In combinatia asta se scuipa mult venin cu efect asigurat, mai ales ca Biafra pare mai convingator ca niciodata. New Feudalism, cealalta, incepe cu o doza de umor tipica pentru Biafra: "And it was somebody from this town, i believe, who once said you will never hear surf music again. Well, you are going to hear surf music again: s-e-r-f music!". Apoi piesa incepe cu multa vitamina C si o doza potrivita de critica a diverselor practici capitaliste ale epocii noastre.

Dupa evenimentul asta nu s-a mai auzit nimic de No WTO Combo, iar Biafra s-a intors la Lard, si la spoken worduri, unde reapare discutia despre importanta surselor alternative de stiri, lansand Become the Media un an mai tarziu. Evident, omul care a inventat o droaie de nume de trupe ca Peppermint Leprosy nu putea sta prea departe de noi colaborari si deja in 2004 scotea inca un album, de data asta impruna cu Melvins. Lista, desigur poate continua.

Stikuri: punk
Punctaj: 3,5/5

Recenziile altora

2009-07-18T15:24:00.000-07:00

Si deci tipul asta are spatiul lui delimitat pe un site, in care isi scrie recenziile. Sunt trupe de underground clasice cum ar fi Black Flag, X, sau Minutemen. Wire si Gang of Four sau chiar Joy Division, trupe britanice, sunt si ele acolo. Fata de recenziile mele spre exemplu, tipul asta ia cate o trupa si trece prin toate albumele ei.
Doar fiindca sunt trupe consacrate deja, nu inseamna ca nu merita sa mai fie mentionate pe aici-pe colo, mai ales avand in vedere ca recenziile astea sunt destul de detaliate, bine documentate, si interesante mai ales datorita copertilor de albume care coloreaza paginile. Si sunt sigur ca mai sunt destui oameni care nu stiu mare lucru despre ele si ar trebui sa afle. Fiind un fan devotat Stooges pot spune ca am aflat lucruri noi citind recenzia despre ei, deci practic a meritat.

Na linkul: link

UGTM 2009 (21-22-23.05.2009)

2009-06-28T14:50:00.000-07:00

Nu vroiam sa mai fac recenzia la UGTM, dar daca am promis o sa fac una scurta (mai ales ca va fi incompleta), acum, la o luna dupa consumarea evenimentelor.

Stiu ca reputatia festivalului a cam avut de suferit in ultimii ani, probabil din cauza asta nici nu a fost multa lume acum. Desi auzisem ca la ultima editie sonorizarea fusese destul de proasta, de data asta mi s-a parut ca sunetul a fost foarte bun, cu cateva mici exceptii.

Din pacate nu am putut ajunge in prima seara, desi as fi vrut sa vad toate trupele care au cnatat atunci. A doua zi vineri, am peirdut cateva trupe. dintre ele, Arc Gotic si Romantic Jurgen sunt deja destul de cunoscute, ambele, zic eu destul de bune. Pe The Snobs ii mai vazusem, si mi-a placut basistul lor jucaus, dar melodic, cum nu prea vezi la trupe de punk in general. Bernay's Propaganda au fost in schimb, de departe cea mai interesanta trupa a serii: o trupa din macedonia, care aduce aminte de gang of four cumva, desi cu o voce mai apropiata de punk decat aveau ei. Tobarul, desi cu un set foarte redus de tobe, batea extraordinar, plin de energie si dominand cumva piesele. Piesa lor instrumentala a fost mai apropiata de un post-punk mai clasic, daca pot sa spun asa ceva. Ca tot veni vorba, Joy Disaster au cantat in aceeasi seara, un soi de post-punk adaptat la secolul 21, destul de accesibil, fara sa sune comercial. Desi in mod ciudat, basul parca suna a bas de metal, si nici nu se auzea foarte bine, iar la un moment dat chitara a inceput sa faca figuri si sa bazaie enervant, per total a fost o trupa ok. Malakwa nu mi-au placut deloc, desi recunosc ca nu prea gust eu industrialul. Mi s-a parut un exces de zgomot fara cap sau coada, cu un vocal destul de teribilist. ma rog, poate gresesc.
Samabata am avut ocazia sa vad si sa aud cateva trupe geniale. Una din ele este o trupa de noise-rock din Slovenia, Nikki Louder. Din pacate au cantat foarte putin, dar e genul ala de noise mai accesibil..daca se poate spune asa...mai apropiat de sonic youth decat de big black si sunteul lor robotic. Chitaristul stia sa-si chinuie instrumentul, iar tobarul lovea peste tot cu destul de multa energie...contagios. A doua trupa, un fel de no wave actualizat, tot spre noise, ca si ceilalti, a fost Don Vito, din Germania. Toata muzica lor e redusa la doar ceva mai mult decat ritmuri. Si-au mutat catrafusele acolo unde era publicul, jos de pe scena, si au inceput sa cante piese foarte scurte, care aproape ca pareau improvizatii de diverse ritmuri, schimbate intr-una. Desigur, ca o trupa de noise care se respecta, a fost si o parte in care au asurzit pe toata lumea, cam prima oara cand am vazut publicul ducand mainile la urechi intr-un concert. Nu ca asta ar fi ceva rau. Si nimeni nu s-a suparat, ba din contra, au vrut mai mult! Pe Vialka i-am mai vazut acum cativa ani...o trupa care desi e formata din doar 2 oameni - chitara si toba/voce, trece printr-o gramada de stiluri intr-o singura melodie, desi "melodie" e un termen cam depasit pentru ce fac ei. Costumatia celor doi oameni nu e mai putin interesanta. Magic Barbequea a produs unul din momentele mele preferate. E vorba de un singur om care se ocupa de toate. El, de felul lui e tobar, si ce face per total seamana cu trupa lui, Pneu. cand e singur, si poarta numele mentionat mai sus, bate la tobe, dar se ocupa si de partea melodica, folosind un procesor de voce si ceva clape. E inutil sa spun ca le utilizeaza pe toate deodata. Cu tobele trece prin diverse ritmuri si stiluri, nu pretentios, dar nici o clipa plictisitor. Clipul trecut aici din pacate nu prea reda bine sunetul, dar o marturie de la concert mai buna de atat n-am. Partea melodica imita oarecum tonul unei chitari si de ce nu, si niste riffuri. Pe alocuri e ca si cum ai asculta metal cu sintetizatoare in loc de chitari. Si cam la fel au facut si Hexenbrutal, ultima trupa a festivalului: doi oameni - tobe plus clape, care incercau sa cante un soi de metal fara chitari...dar mai zgomotos. Mi-au amintit vag de incercari la fel de distorsionate cum ar fi Angelic Process, desi mult mai putin ambiental decat ei..adica puteai distinge linistit ritmuri si chiar...mm.. o linie melodica.

Daca ar fi fost sa scriu despre fiecare trupa in parte, cum si ce a facut, mi-ar fi luat o groaza, asa ca am sarit direct la cemi-a placut mie cel mai mult si am zis si de ce. Daca UGTM va pastra standardul de anul asta ar trebui sa fie lejer unul din cele mai importante festivaluri din tara, pentru ca ma indoiesc ca mai poti vedea trupe cum au fost cele de anul asta in multe alte locuri. Desigur...ce bine ar fi daca lumea ar vrea sa mai auda si altceva decat ce asculta de obicei acasa si s-ar misca pana la concerte.

New Order - Victim of Circumstance (mp3)

2009-06-15T05:29:00.000-07:00

Pun aici o piesa spre incercat de catre oricine e curios. Trupa se cheama New Order, dar nu e vorba de trupa post-Joy Division ci de o foarte obscura trupa a lui Ron Asheton de la Stooges. Piesa nu mi se pare cine stie ce, e prea psihedelica pentru gusturile mele, dar e interesant de vazut pe unde au ajuns talentele omului asta dupa ce Stooges s-au despartit in 1974. La inceput am avut dubii ca el ar fi in spatele chitarii dar in ultima parte a piesei e clar ca e el, genial ca intotdeauna. Cu adevarat reusite sunt alte trupe in care a mai activat dupa Stooges, cum ar fi Destroy All Monsters sau New Race (cu membrii trupei punk australiene Radio Birdman si tobarul de la alta legenda pe nume MC5).
P.S.: nu incercati sa acordati conotatii nazistoide numelor trupelor (desi Asheton avea o pasiune pentru simboluri naziste). Coperta albumului de la New Race infatiseaza o masina daca imi aduc bine aminte asa ca probabil e vorba de o cursa, nu de o rasa).

atat.

download

Birthday Party - Deep in The Woods - 1983

2009-05-31T04:02:00.000-07:00

O crima sinistra,cadavrul unei fetite in padure si dementa (sub bagheta lui Nick Cave si Rowland S. Howard).
ce poti sa vrei mai mult?

UGTM 2009 (21-22-23.05.2009)

2009-05-28T13:54:00.000-07:00

Saptamana trecuta am fost la festivalu de underground din Timisoara, si cum uneori imaginile sunt mai clare decat cuvintele am zis sa postez pozele astea. Imi cer scuze ca aproape toate sunt cu cei de la Don Vito (in afara de prima) dar astea mi-au placut mie cel mai mult din tot setul facut de un om pe nume Punku. O sa vin repede cu o recenzie.

rock'n'roll

2009-05-22T01:00:00.000-07:00

M-am gandit ca zice bine ce zice el despre muzica asa ca am zis hai sa-l pun aici.
Roland S. Howard de la Birthday Party:

Killing Joke - Killing Joke (2003)

2009-04-27T14:22:00.000-07:00

Am promis ca nu voi vorbi de metal aici dar trebui sa-mi incalc promisiunea...doar putin. Desi influenta dominanta a albumului de fata este metalul, e vorba de mai mult de atat in sunetul asta. De altfel aici e vorba de longevivii Killing Joke, aceeasi care acum 20 de ani cantau The Wait. desi sunetul ala a fost abandonat exista inca ceva similar. Trupa a fost intotdeauna diferita de alte formatii de post-punk ale anilor '80. Ca si la inceput, in 2003 pastreaza aerul de seriozitate respectabila. Sau poate e doar experienta care isi spune cuvantul. Singura piesa care aminteste de post-punk e Implant, cu o linie de bas serpuitoare si izbucniri bruste in forta. Total Invasion e alta piesa buna, cu chitara lui Geordie si vocea lui Jaz Coleman la un maximum de abrazivitate. Cea mai buna piesa e prima - The Death and Resurrection Song. Este forta pura: ca si pe restul albumului, vocalul rage iar chitara e abraziva ca smirghelul dar cu un ton cald totusi. Dar mai sunt si altele care merita mentionate: You'll Never Get to Me e o piesa mai blanda, nostalgica si cu o linie muzicala usor de retinut. E reflectia asupra apusurilor de soare trecute..sau cel putin asa imi pare. Dupa scurtul moment de visare, albumul te readuce la realitate cu alte cateva piese in forta. Blood On Your Hands si Seeing Red se aseamana cumva dar sunt ambele reusite. Surpriza este aparitia lui Dave Grohl ca tobar pe album! Tobele lui sunt tribale si demente ca si piesle per total. Dupa mai mult de 20 de ani de muzica Killing Joke izbesc din nou cu forta si cu o regasita energie si prospetime. Ei suna ca si cum ar fi o forta demna de respectat..si asa si e. As incadra albumul in stilul alternative metal desi nu suna ca ceea ce ofera cele mai cunoscute trupe ale stilului, cum ar fi Therapy? sau Faith No More. Parca e totusi ceva diferit. Killing Joke au trecut prin multe metamorfoze iar cea de fata parca a sters greselile trecutului.

Stiluri: Alternative metal

Punctaj: 4/5

Bastards of Young

2009-04-10T03:17:00.000-07:00

Una din cele mai bune piese iesite din undergroundul american al anilor '80, avand in vedere ca The Replacements erau la momentul respectiv, in 1987, (mergand dincolo de limitarile hardcore-ului initial de la care pornisera) intr-un loc de mijloc, nici chiar underground (semnasera cu Sire), dar nici chiar faimosi.
Am vazut clipul prima data la o emisiune de punk acum cativa ani.

The Replacements

4 piese de pe albumul Southern Death Cult (1983) - Southern Death Cult

2009-04-02T05:28:00.000-07:00

SDC sunt una din trupele foarte vechi de goth britanice. Au devenit cunoscuti deschizand pentru Bauhaus la inceputul anilor '80, dar, ca in multe alte cazuri, lipsa unui album propiu-zis i-a facut sa devina uitati odata cu trecerea timpului. Probabil ca daca Ian Astbury nu ar fi devenit cine a devenit nici eu nu as fi auzit de ei. Numele ar putea sa va sune cunoscut pentru ca el a purtat trupa mai departe, in diverse reincarnari. Ecuatia e simpla: Southern Death Cult => Death Cult => The Cult, ultima trupa fiind azi destul de faimoasa. Cineva a facut un efort si a adunat toate piesele SDC pe un album, postum, desigur. Pentru ca trupa nu a apucat sa inregistreze serios, majoritatea pieselor nu merita atentia, unele dintre ele avand calitatea unor demo-uri, altele aparand modificate in celalalte trupe. Cu toate astea, piesele care au aparut si pe singurul lor EP sunt surprinzatoare: Fatman si Moya. Liniile melodice sunt la fel de inspirate ca in cazul trupelor mai cunoscute ale stilului (in special prima), versurile sunt semi-interesante, piesele sunt apropiate de punk. Instrumentele sunt energice, mai ales tobele - tribale. Calitatea sunetului e buna aici. Alte piese precum False Faces si Faith sunt si ele ok.

Death Cult avea sa-i aduca impreuna pe Astbury, Billy Duffy (Theatre of Hate, Slaughter and The Dogs) Nigel Preston (Sex Gang Children) si pe doi membri ai obscurei trupe Ritual.

Stiluri: post-punk/goth

Download

Varianta asta nu suna la fel de bine ca cele doua de pe album, dar va puteti face o idee:

Slug - Out Sound (1995)

2009-04-02T04:03:00.000-07:00

Mi s-a intamplat de mai multe ori sa mi se spuna ca muzica pe care o ascult eu nu e nici la fel de buna nici la fel de dura/zgomotoasa ca metalul. Sigur, prin dura eu inteleg "in forta" (adica cu multa energie) si zgomotos, nu riffuri cu muschi pe ele. Unii oameni probabil ar aprecia o trupa romaneasca formata de cativa racheti, care dau la chitari cum dau in oameni. De multe ori trupa asta sau aia era un nimic in comparatie cu, sa zicem...Soulfly (prima trupa care mi-a venit acum in minte). Pana aici!

Frustrarea mea s-a dus odata cu albumul asta de la Slug. E greu de gasit ceva mai extrem decat Out Sound. Si cum altfel ar putea suna o trupa care foloseste uneori 3 chitari bas (!) si inca alte doua chitari? Pana la urma singurul instrument care nu e trecut prin efecte e bateria. Vocea e si ea distorsionata. Nu-mi cereti sa disting fiecare instrument in tot haosul muzicii. ALbumul e destul de greu de inghitit dintr-o data pentru ca avalansa/cascada/cacofonia de zgomot e nemiloasa si nu se lasa pana la sfarsitul celor 10 piese. Evident, cand dedici totul zgomotului, melodicitatea are de suferit. Un alt punct slab ar fi faptul ca vocea e uneori enervanta, parca neintegrata. Nu-mi plac nici colajele de sunet care mi se par inutile si enervante. Aspectele pozitive insa fac albumul sa merite macar o ascultare: e original si unic prin brutalitatea sonora; Ex-Chest e o piesa ok (Aurora F e tot pe acolo); Sung-Il-Meat are ceva mai multa finete datorita unei chitari care suna ca trilul unei pasari in perioada de imperechere (e de bine); King Of Ghosts are niste ritmuri interesante, care dau impresia celei mai puternice artilerii, care loveste neincetat si fara mila; Lofthouse e singura piesa normala si nu suna deloc rau; nu stiu ce sa spun despre ultima piesa...uneori rezist pana la sfarsitul celor 11 minute de asalt.

Slug sunt considerabil mai zgomotosi decat trupele de noise din tabara Butthole Surfers, si mai apropiati de trupe in gen Distorted Pony sau Cherubs (care sunt insa ceva mai usor de ascultat), insa preiau de la primii placerea pentru dialogurile stupide care apar pe ici pe colo, nu stiu de ce (Here and Now si Symbol For Snack ma scot din minti). In concluzie, ca sa citez niste critici de muzica, Slug sunt "harsh and punishing".

Stiluri: noise-rock

PunctaJ: 3,5

Amebix - Winter (1983)

2009-04-01T13:11:00.000-07:00

Un 7" daca nu ma insel. Amebix seamana izbitor de mult cu Killing Joke (perioada 1981) aici. Poate nu intamplator basul e foarte in fata pe cele doua piese, Winter si Beginning of The End. Despre cea din urma nu spun decat ca beneficiaza de pe urma liniei de bas energice desi repetitive. E o piesa buna. Dar Winter e si mai si. Desi chitara e de heavy, faptul ca e imprastiata peste tot si cu un sunet mai cald decat te-ai astepta de la niste fani ai metalului, duce cu gandul mai mult la underground-ul american al anilor '80. Sau la o alta varianta post-punk a celeilalte trupe mentionate mai sus. Impreuna, chitara si basul duduitor creeaza o atmosfera care parca iti sugereaza viscolul nemilos sau vantul prevestitor. Nu e o piesa post- ci pre-apocaliptica, acel moment in care simti ca sfarsitul e aproape. Vocea e un plus pentru ca pare disperata si cu siguranta suna primitiv si versurile sugereaza o epoca in care omul era inca neputincios in fata naturii. Cu toate astea nu-mi dau seama daca este vorba despre o metafora sau pur si simplu cineva detesta anotimpul asta. Exista si alte versiuni ale piesei asa ca cine o vrea pe asta va trebui sa caute 7"-ul asta. Adaugati la piesele astea si grafica foarte tare de pe coperta, asemanatoare ca atmosfera, si totul e perfect.

Stiluri: crust punk
Punctaj: 5/5

Download

The Clash - The Singles (1991)

2009-03-28T04:00:00.000-07:00

Aceasta compilatie este exact ceea ce anunta si titlul sau: single-urile “singurei trupe care conteaza” adunate pe un singur album. Nu e chiar o compilatie de tipul “best of” din moment ce lipsesc unele piese foarte bune ale lor (de pe London Calling spre exemplu, considerat de unii unul dintre cele mai bune albume din istoria rockului, nu gasim decat o piesa aici, iar piese foarte bune cum ar fi cea cu marele autor al generatiei Beat Allen Ginsberg, Ghetto Defendant, nu sunt nicaieri), in timp ce piese precum Hitsville Uk sau Train in Vain ar fi putut sa nu fie aici. The Singles nu poate fi considerat nici o retrospectiva satisfacatoare, din moment ce nu contine nici o piesa de pe ultimul album - Cut The Crap. In plus nici macar nu contine toate singleurile lor. Albumul de fata este insa o foarte buna introducere a trupei, pentru cine nu a ascultat vreodata Clash. Insa cei care nu au facut-o pana acum si se asteapta sa auda ceva similar cu sunetul celor de la Sex Pistols vor avea o mare surpriza. S-ar putea sa creada ca au dat peste un album de rock de la inceputul anilor ’60 si nu peste una dintre trupele care au adus revolutia muzicala care a schimbat tot ce a urmat dupa anul 1976 (singura piesa care duce cu gandul la Sex Pistols fiind White Riot, o piesa rapida, nervoasa si scurta). Dimpotriva insa, acolo unde Pistols pareau adolescenti isterici, cumva indreptatiti, Clash au reusit sa preia atitudinea, dar intr-o forma mai matura, devenind adevaratii militanti ai primului val. Poate ca in ziua de azi, culmea spiritului rebel ar putea fi, in mintea unora, intruchipata de trupe cum ar fi, spre exemplu, Slipknot. Insa unde Slipknot arata ca neandertalienii nu au disparut de pe fata pamantului asa cum se credea, Clash arata ca ei sunt propagandisti maturi, ce au gasit metode de a transmite mesaje de protest in forme mai putin brutale si mai inteligente. Insa nu e vorba numai de versuri pline de mesaj aici, The Singles aratand ca cei de la Clash iubeau la fel de mult muzica in sine: pe album se poate auzi punk, reggae, rap, rockabilly si chiar new wave, toate fiind acele “songs of freedom” despre care vorbea Bob Marley. In special sunetele jamaicane predomina in sunetul trupei si pe The Singles, dar asta nu ar trebui sa ne surprinda prea mult daca stam sa ne gandim ca diverse miscari mai mult sau mai putin de eliberare din Africa adoptasera pe post de “imnuri” piese ale lui Marley. Singleurile sunt in ordine cronologica, prima parte continand piesele punk, pentru ca apoi sa se treaca treptat prin varietatea de sunete abordate de trupa in decursul carierei sale. Piesele de pe primul album, desi sunt piese punk, sunt mai conventionale in structura decat cele de la Sex Pistols, dar la fel de energice. Piese precum Tommy Gun (o piesa anti-razboi) sau Complete Control (despre liberatatea artistica) scot in evidenta calitatile chitaristului Mick Jones si gasim aici riffuri si solouri ale sale care vor influenta alti chitaristi punk de mai tarziu. Vocea sa apare si pe unele melodii, insa este destul de anosta in comparatie cu inconfundabila voce usor ragusita, dar convingatoare a lui Joe Strummer. Bankrobber este o piesa 100% reggae, un punct final al unei directii abordate odata cu piesa White Man (In Hammersmith Palais) de pe primul album. Si The Call Up, o piesa foarte interesanta, are vagi ritmuri jamaicane ascunse pe sub o atmosfera oarecum stranie si versurile impotriva serviciului militar. Piesele rap, cantate cu instrumente insa, sunt The Magnificent Seven si This is Radio Clash, prima avand o linie de bass ce duce cu gandul la funk, iar cea de-a doua incluzand instrumente noi si sugerand foarte bine spiritul rebel Clash. Ambele poarta amprenta distinctiva a celor patru membri, amintind originea lor punk: ritmuri ferme de tobe, asemeni tropaitului unor soldati in uniforma, si vocea rastita a lui Joe Strummer. O piesa foarte buna este Know Your Rights - o piesa punk, dar una atipica. Should I Stay Or Should I Go este o piesa foarte cunoscuta si azi, desi, lasand la o parte infuzia de rock al anilor ’50, este o piesa cat se poate de punk.
The Singles surprinde evolutia celor de la Clash si militantismul lor de stanga, cautarea imbogatirii continue a sunetului lor si arata exact ce i-a facut sa devina adevarate legende si o reala forta muzicala. Dupa cum ar spune Joe Strummer: “this here – revolution rock”.

P.S.: Discutiile despre cat de comerciala a fost trupa asta mi se par irelevante pentru o vreme cand nu prea existau case independente in Marea Britanie. Au dat forta unei miscari si asta e ce conteaza Recunosc doar ca de la London Calling incolo au luat-o razna.

Stiluri: punk; reggae; new wave;

Punctaj: 4/5

The clash complete control

Christian Death - Only Theatre of Pain (1982)

2009-03-27T12:01:00.000-07:00

Daca Satana ar lansa un album, probabil ca ar suna precum Only Theatre Of Pain. Dar daca asta era marturisirea pe care toti crestinii zelosi o asteptau pentru a putea infiera inca o data muzica rock, ei ar trebui sa se razgandeasca. Caci acesta e ultimul album pe care sa-l iei in serios. Desi e departe de a fi inocent. Este un album destul de ciudat din mai multe motive: in primul rand albumul acesta a fost preluat in ultimii zece ani de casa de discuri Epitaph – stiu, e aproape imposibil de crezut asa ceva, dar este adevarat; in al doilea rand, albumul este unic in discografia Christian Death, datorita prezentei si contributiei valoroase a chitaristului Rikk Agnew, fost membru Adolescents. Desi goth-ul si in special Only Theatre Of Pain sunt destul de apropiate de punk, e greu sa iti imaginezi un punkist rupt din realitatea cotidiana si cazand prada fanteziilor romantismului gotic.
Referindu-ne la stil, albumul este baza principala a stilului deathrock – o clasificare absolut inutila, din moment ce stilistic, nu difera cu absolut nimic fata de sunetul unor trupe britanice precum Sexgang Children. Trupele de deathrock insa erau mult mai preocupate de a soca decat cele britanice de goth, spun unii. Iar acest lucru se vede din plin aici. De la prima pana la ultima piesa, ascultatorul nu stie daca sa rada sau sa fie cu adevarat inspaimantat. Bila alba este Rikk Agnew, fara de care albumul ar fi fost absolut plictisitor si prost. Chitara sa scartaie, provoaca fiori si creeaza valuri neclare de sunet (vezi Burnt Offerings). E probabil cea mai interesanta chitara din post-punk sau goth. De multe ori, riffurile lui Agnew sugereaza tensiunea unor filme de groaza, iar din acest motiv Only Theatre Of Pain este un album reusit, pentru ca isi atinge scopul – putine albume de goth sunt la fel de negre ca acesta. Basul contribuie din plin si in mod reusit la atmosfera, fiind omniprezent si in fata, duduind peste tot si uneori chiar conducand intregul proces. Bila neagra insa, este vocalul Rozz Williams. Auzindu-l, te gandesti imediat la David Bowie si putin la Johnny Rotten. Insa Williams impinge sunetul albumului catre ridicol. Scancetele si vaietele sale umplu tot albumul. Imaginati-va un vampir chinuit lamentandu-se muzical. E de neoprit, dar teatralitatea sa este clar vizibila pentru oricine, distrugand credibilitatea oferita de Agnew. Cat despre versuri…cuvinte stupide precum reficul (lucifer, scris invers) si intregi versuri rostite in aceeasi maniera sunt de-a dreptul hilare. La fel de ridicola e si tema venerarii diavolului – “Satan is by far the kindest beast” - sau versuri despre necrofilie si sodomie, sau titluri de piese precum “Mysterium Inquitatis”, “Resurrection”, “Burnt Offerings”, “Cavity – First Communion”. E drept ca dupa cateva piese pline de morbiditati e greu sa mai vezi lucrurile altfel decat in negru. De aceea cand, intr-un moment de liniste, Williams rosteste “don’t be frightened” nu stii daca sa razi din nou sau sa te sperii, din moment ce e clar ca asaltul sinistru nu s-a terminat inca, iar tonul vocii nu este deloc unul linistitor. Cea mai buna piesa este indiscutabil Romeo’s Distress, iar Mysterium Inquitatis, Spiritual Cramp, Resurection sau Burnt Offerings scot in evidenta maiestria lui Agnew.
In concluzie, acest album este in mod vizibil o incercare disperata si stupida de a soca si nu deriva dintr-o reala pasiune pentru subiectele infatisate. In esenta este un album post-punk, dar starea patologica a lui Williams, clopotele si efectele si temele de chitara ale lui Agnew, trimit totul in tabara goth. Albumul merita ascultat pentru – evident – munca intr-adevar reusita a chitaristului, unica in domeniu. De asemenea, merita atentia si cateva momente ale tandemului Agnew-Williams – apogeul isteric de pe Resurrection sau Mysterium Inquitatis. Nu e un album usor de ascultat, dar cine are rabdare pana la colajul final de sunete si voci ciudate, stie ca a scapat cu bine din cosmarul evocat de Christian Death. Evocat cu succes oare? Si da si nu! Pentru cei care cauta ceva mai credibil insa, o optiune ar fi, zic eu, Sexgang Children.

Stiluri: goth, deathrock
Punctaj: 2,5/5

Bauhaus - Bela Lugosi's Dead (1979)

2009-03-26T14:23:00.000-07:00

Acest scurt EP poate fi considerat piatra de temelie a ceea ce este numit gotic – sau goth rock. Piesa cea mai importanta, care da si titlul EP-ului este de mult timp o piesa clasica a stilului mai sus mentionat, un stil diferit de ceea ce este numit gothic metal. Exista o legatura intre aceste doua stiluri, ultimul fiind direct influentat de primul. Goth rockul insa, nu are nici o legatura cu zona metalului, iar piesele aici de fata arata clar ca este vorba mai degraba de o alta nuanta de post-punk, un fel de “hardcore post-punk”. Diferenta fata de post-punk - cel putin in aceasta prima faza evolutiva - este o accentuare a atmosferei reci de tip Joy Division, impinsa pana la concluzia sa sinistra. Dar aceasta nu este singura influenta sesizabila: fata de alte stiluri de rock, in cazul de fata se observa o puternica influenta literara. Astfel, versurile primei piese sugereaza influenta romantismului gotic din literatura britanica a sfarsitului de secol al 19-lea. E vorba despre o literatura care pune accentul pe atmosfera si care prezinta o inclinatie catre sinistru. E similara cu romantismul propriu-zis si porneste de la el pentru a construi propria lume intunecata, dominata de teme precum moarte, degradare fizica si psihica, trecerea timpului, etc. Bauhaus preiau stilul insa cu o doza buna de auto-ironie. Sau o fi doar ironie si atat ? Piesa Bela Lugosi’s Dead reuseste sa recreeze atmosfera necesara destul de bine, chiar daca initial totul a fost conceput ca o gluma, lucru poate nu foarte greu de intuit avand in vedere versurile ce fac referire la natura “nemoarta” a actorului Bela Lugosi (unul dintre cei mai cunoscuti actori care l-a personificat pe Dracula in numeroase filme de la Hollywood).

Inca din primele doua minute ale piesei, ceea ce se simte, in mod surprinzator, este influenta sunetelor caraibiene – dub, mai exact. Preferinta pentru experimente sonore, intalnita uneori in dub, se regaseste aici pe tot parcursul piesei. Totul scartaie intr-un intuneric din care razbate in anumite momente vocea perfect adecvata pentru atmosfera a lui Peter Murphy. In rest piesa este mai degraba purtata de bass decat de chitara. Cine se asteapta la o structura clasica de tipul strofa-refren-strofa si tot asa mai departe ar putea fi dezamagit: piesa e mai degraba axata pe atmosfera, atat de mult incat se apropie de ceva ambiental, instrumentistii introducand diverse pasaje atat timp cat totul ramane interesant. Si dureaza ceva timp pana ce Bauhaus se plictisesc, caci Bela Lugosi’s Dead dureaza noua minute!

Cea de-a doua piesa de pe EP este departe de a fi una din piesele emblematice ale trupei. Ceva din ritm, din bassul proeminent si sunetul per total sec poate duce cu gandul la Gang of Four. Boys este statica si spre deosebire de piesa precedenta, poseda partile usor de recunoscut de obicei in melodii. In afara de aceste lucruri, piesa este mai degraba post-punk decat goth.

Avand in vedere faima piesei Bela Lugosi’s Dead, cineva s-ar putea astepta ca ea sa fie de gasit pe albumul de exceptie In the Flat Field, primul al celor de la Bauhaus. Cum lucrurile nu stau astfel, EP-ul aici prezentat devine un element important pentru istoria goth.

Stiluri: goth, post-punk

Punctaj: 3,5/5

Against Me! - New Wave (2007)

2009-03-26T14:13:00.000-07:00

Daca tot veni vorba de albume proaste...

Rareori se intampla ca ascultand un album sa te intristezi atat de mult incat sa iti strici ziua. Cand totusi asa ceva se intampla, inseamna ca albumul respectiv are o problema serioasa. Este si cazul noului album Against Me!, New Wave. Alte recenzii saluta noua creatie ca fiind o noua dovada de inspiratie si pasiune, o schimbare de sunet cu nimic mai prejos decat ceea ce fusese mai inainte. Nu toti cronicarii sunt la fel de inspirati insa, dupa cate se pare.
Daca asculti Reinventing Axl Rose si apoi New Wave vei observa o diferenta de proportii desi, in multe privinte, Against Me! au ramas la fel. Cu toate acestea, dupa primul album, urmatoarele au urmat o cale progresiva catre accesibilitate. Searching For A Former Clarity deja avea punctele sale slabe, dar inca nu se ajunsese la dezastrul numit New Wave. Toti fanii acestei trupe doresc ceva similar cu primul sau macar al doilea album si este usor de banuit ca New Wave nu prea satisface decat poate noii veniti. Nu e ca si cum schimbarea ar fi un lucru rau, ar putea fi chiar un indicator al unei reale pasiuni pentru muzica. Problema e ca in cazul New Wave schimbarea e doar de suprafata. Fara ca acest lucru sa insemne ca e vorba de ceva neglijabil. Responsabil este intr-o oarecare masura nimeni altul decat producatorul Butch Vig. Gandindu-ne ca el a avut contributia sa la lansarea grunge-ului la inceputul anilor ’90, ca sa nu mai vorbim de faptul ca este tobarul cunoscutei trupe de MTV Garbage, putem sa ne intrebam ce treaba a avut el cu o trupa de folk-punk cum este Against Me!? Probabil ca este vina lui, printre altele, pentru piesa aproape post-Pearl Jam numita Animal. Ultima piesa, Ocean, iti lasa o impresie asemanatoare, doar ca in plus, aici se pot observa versuri cum nu te-ai astepta sa auzi la aceasta trupa (ceva cu traiul pasnic la marginea oceanului, in jurul delfinilor si rechinilor, etc) si un tur de forta din partea vocii lui Gabel, care intr-adevar face o demonstratie neasteptata. Tot legat de voce, probabil ca ea este singurul lucru care salveaza albumul, dand un indiciu despre pasiunea care razbatea prin albumele anterioare. Tom Gabel canta din nou foarte bine, iar versurile sale au mesaj. Nu compune neaparat la fel de bine, mai ales cand e vorba de Stop!, o piesa de care formatia ABBA ar fi putut fi mandra.
Exista insa si piese bune pe New Wave! Ele ar fi Americans Abroad (in clasicul stil al trupei), White People For Peace (tot in stilul vechi, dar cu un sunet mai curat decat in mod obisnuit) si chiar Borne On The FM Waves Of Love daca ignori duetul de tip MTV intre Gabel si Tegan Quin de la Tegan & Sara. Aceasta ultima piesa sufera de confuzia pe care ti-o induce intreg albumul: in ciuda defectului mai sus mentionat, reuseste sa para o piesa foarte sincera, spiritul viu Against Me! fiind evident si aici. Ciocnirea intre vechi si accesbil este vizibila peste tot. Celalate piese sunt in general piese obisnuite Against Me!, insa refrenele sunt clisee comerciale inadmisibile. Albumul, per total, suna accesibil, ca sa nu zic altceva, insa in acelasi timp vreo trei piese vorbesc intr-un fel sau altul despre anti-consumerism. Ce sa mai inteleaga bietul fan din natura oarecum schizofrenica a albumului?
Recapituland, e clar ca alegerea lui Butch Vig ca producator a dus la un set de piese comerciale, ceea ce, evident nu e bine. Probabil ca de vina este si noua casa de discuri, Sire, deloc una independenta. Daca acesta este cazul, atunci putem sa suspectam ca trupa o va lua in jos de acum incolo. Daca exista un motiv pentru care albumul merita ascultat, atunci motivul este Tom Gabel. In rest, un vers din Sink Florida, Sink pare acum sa aiba mai mult sens decat avea la vremea lui As The Eternal Cowboy: “And we sink, and we drown, and what is lost can never be found”

Stiluri: punk, alternative
Punctaj: 2/5

Scarling - So Long Scarecrow (2005)

2009-03-25T14:48:00.000-07:00

Un album prost. Desi daca-ti plac chestiile indie accesibile o sa zici altceva. Scarling sunt trupa vocalei de la Jack Off Jill, care erau o trupa mai originala si mai buna. Ei chiar merita atentie. Scarling insa, au un chitarist care desi, chipurile, are experienta in arta sunetelor Sonic Youth si My Bloody Valentine, nu prea o arata. Relatiile distruse ar putea fi lucruri importante, dar versurile despre asta imi dau greturi adolescentine. In rest piesele sunt banale. Cu toate astea sunt patru piese care merita, daca iti plac chitarile cu distorsuri stufoase: primele patru - Hello London, City Noise, Broken Record (daca faci abstractie de versuri bu hu hu) si (Northbound On) Cahvenga. Seamana cu singurele doua piese bune de pe celalalt album, Baby Dracula si Can't (Halloween Valentine).

Stiluri: indie (d-ala penal), noise-rock

Punctaj: 2/5

Incep recenziile noise-rock: Melt-Banana - Cell-Scape (2003)

2009-03-25T13:35:00.001-07:00

La prima ascultare ai putea crede ca este vorba de un album hardcore...daca el n-ar fi opera veteranilor noise-rockului japonez. Acesta este cunoscut ca fiind mai extrem decat varianta americana, mai cunoscuta.

Unele albume sau trupe poarta in mod curios eticheta "noise-rock", nefiind deloc la fel de periculoase cum sugereaza numele. Ar putea fi foarte bine considerate indie/post-hardcore/emo. Nu este si cazul acestei trupe. Albumul de fata prezinta un sunet punk incarcat de chitari foarte stridente, peste care vin diverse sunete a caror natura este uneori greu de identificat. Intro-ul ce duce cu gandul la muzica electronica e inselator si probabil a fost intentionat astfel incat impactul fonic al urmatoarei piese sa fie maxim. In rest, pe parcursul intregului album, trupa loveste fara mila cu energie si viteza nebuna. Asta nu inseamna ca nu-s permit sa schimbe ritmurile destul de des in cadrul pieselor, uneori cu rezultate surprinzatoare. Un exemplu interesant ar fi piesa A Hunter in The Rain to Cut The Neck Up in the Present Stage (majoritatea pieselor au titluri ciudate), unde Melt-Banana recurg la influente reggae. Piesele nu difera prea mult intre ele, dar majoritatea sunt foarte interesante, exceptand poate lungul outro oarecum irelevant. Fanii hardcore-ului pur - rapid si fara jumatati de masura - sau fanii unor trupe de screamo in gen Circle Takes The Square ar putea aprecia un album precum Cell-Scape.

Stiluri: noise-rock

Punctaj: 3,5/5

Mudhoney - Superfuzz Bigmuff plus Early Singles

2009-03-25T12:57:00.000-07:00

Acest album este o adevarata explozie de energie. De la prima si pana la ultima piesa, cei de la Mudhoney arata ca atitudinea este tot ce conteaza. Nu din versuri se deduce aceasta adevarata etica, ci din felul in care pasiunea razbate prin instrumente si microfonul lui Mark Arm. Superfuzz Bigmuff se poate reduce la afirmarea faptului ca tot ce conteaza cu adevarat in muzica este pasiunea. Iar acest lucru a fost, se pare, la originea despartirii trupei Green River, prima trupa de Grunge, aparuta in Seattle in 1984. Se pare ca Mark Arm si Steve Turner erau dezamagiti de directia din ce in ce mai clara spre care se indrepta trupa: hard & heavy-ul clasic, pe care cealalta jumatatea a trupei avea sa-l poarte mai departe in Mother Love Bone si mai apoi in celebra Pearl Jam. Primii doi membrii ai trupei erau influentati mai degraba de altceva, lucru care avea sa se vada in exces odata cu formarea trupei Mudhoney in 1987. Acel ceva, pasiunea de nestavilit din Mudhoney era sunetul Stooges.

Cu toate acestea Mudhoney si aceasta prima colectie de piese nu inseamna o indepartare totala de “Sunetul Seattle”, cu toate ca in afara de Green River nu prea sunt alte trupe care sa aibe un sunet foarte apropiat (cu siguranta nu Pearl Jam, AIC sau Soundgarden). Piesa Touch me I’m Sick a fost parodiata in filmul grunge Singles, sub titulatura Touch me, I’m Dick si e una dintre cele mai cunoscute piese grunge, iar alte piese de pe acest album prezinta acel melanj intre punk si metal (sau, poate mai bine zis, intre Stooges si Sabbath) intalnit in grunge. In acelasi timp, nu trebuie uitat ca prin aceasta inregistrare, Mudhoney constituie una dintre primele exprimari garage-punk, un stil dedicat in exclusivitate “cultului” Stooges si MC5.

Superfuzz Bigmuff, adica ultimele 6 piese ale acestui album, a fost de asemenea una dintre primele realizari ale celebrei case de discuri independente SubPop si a aparut initial in 1988. Primele sase piese au fost adaugate pentru aceasta compilatie aparuta in 1990 si reprezinta primele singleuri si doua coveruri – unul dupa The Dicks (Hate the Police), celalalt dupa Sonic Youth (Halloween), la randul lor fani Stooges.

La ce se poate astepta cineva cand asculta Superfuzz Bigmuff Plus Early Singles? O biografie romaneasca a trupei Mudhoney incepea cu titlul “Patologia sunetului”. Nu foarte departe de adevar. Poate cel mai coerent album Mudhoney, el ofera, pe langa energia amintita, un sunet murdar si nebun. Mudhoney nu sunt o copie identica dupa Stooges, insa asemanarile sunt de neignorat. Poate nu la fel de depravat ca sunetul idolilor lor. Si cu siguranta lipseste energia sexuala a acestora. Mizeria Mudhoney nu prea are conotatii sexuale...greu de spus daca din pacate, sau din fericire. Oricum, cei care apreciaza ceea ce au creat Stooges inteleg ca depravarea si alte astfel de insusiri nu sunt deloc aspecte negative in acest context. Chitaristul Steve Turner se dovedeste uneori mai interesant si mai isteric decat marele Ron Asheton de la Stooges, secondat pe ici-pe colo de chitara lui Mark Arm. Per total, chitara sugereaza si influenta undergroundului zgomotos, reprezentat de trupe de noise-rock dormice de distorsuri cat mai abrasive. Bassul e ceva mai putin important decat in cazul Stooges.

Touch Me, I’m Sick este un fel de echivalent al lui Now I Wanna Be Your Dog, marcand debutul colectiei de piese in forma maxima. Sweet Young Thing Ain’t Sweet No More aduce acea infuzie de hard-rock bine venita (la fel de interesant este obscurul cover facut de cei de la Melvins dupa aceasta piesa). You Got It (Keep It Outta My face) are o tema pe una din chitari ce cu siguranta poate duce cu gandul la country, dar evolutia ulterioara face loc mai degraba exceselor musicale ale lui Arm si Turner. Coverul dupa Sonic Youth are acel riff obsedant si molipsitor care e Stooges in aceeasi masura in care e Black Sabbath, numai pentru a-i face loc, din nou, lui Steve Truner. Nici a doua jumate a albumului nu e mai prejos. Dintre piesle acesteia, If I Think poate fi considerata usor o adevarata comoara. Piesa pare a fi singura calma de pe album. E purtata de o chitara acustica, doar acest lucru reprezentand un motiv de surpriza si in plus, are un ton ce sugereaza poate sensibilitate, desi versurile nu ofera prea multe indicii clare in legatura cu subiectul. Dar odata cu refrenul, lucrurile se aseaza din nou pe fagasul obisnuit, cu o explozie brusca marca Arm + Turner, insotite de un bass greoi, undeva in spatele peisajului sonor. Totul e distrus in final de un solo de chitara nebunesc, iar apoi apele se linistesc la fel de brusc. Modelul acesta de tip calm-furios-calm si apoi furios din nou este de departe mult mai impresionant decat ceea ce pot oferi multe trupe de asa zis emo al anilor 2000, care folosesc formule similare. In and Out of Grace continua pe valul precedentei piese, culminand cu un solo de tobe lung, dar interesant, continuat de un duel haotic intre cei doi chitaristi, totul incheindu-se la limita muzicalitatii. Si dupa atatea piese la volum maxim, albumul refuza sa se incheie linistit. Mudride surprinde si ea, insa de data asta prin lentoarea de heavy metal si printr-o tensiune abea ascunsa, asa cum reuseau trupele de post-punk sa faca cu ani in urma peste ocean.

Dupa cele 12 piese, poti sa rasufli obosit de intensitatea intregii inregistrari si eventual sa vrei mai mult. Din pacate, nimic din ce au lansat Mudhoney mai tarziu nu a putut egala Superfuzz Bigmuff plus Early Singles. Desigur, se gasesc destule piese in discografia lor ce s-ar fi putut usor constitui intr-o continuare la aceasta compilatie din 1990, dar ele sunt imprastiate rpin toate celalalte albume, si a le gasi necesita rabdarea de a trece prin numeroase alte piese de o calitate destul de slaba, in orice caz in comparatie cu ce se gaseste aici. Foarte similare ar fi cele trei EP-uri de la Green River, insa acolo se simte lipsa lui Steve Turner, el parasind trupa relativ devreme in cursul existentei sale. Ceea ce nu inseamna ca prima trupa de grunge nu merita o atentie sporita, desigur. De asemenea, o impresie similara pot provoca si alte trupe obsedate de Stooges, incepand cu originile punkului - de la Dead Boys - trecand prin Flipper si terminand in prezent, cu Hives. Si cu toate acestea, compilatia celor de la Mudhoney intrece multe dintre celelalte trupe. Si o merita cu siguranta!

Stiluri: grunge / garage-punk

Punctaj: 5/5

Underground ca scop in sine

2009-03-24T13:30:00.000-07:00

Aici e despre muzica. In principiu vor fi recenzii pentru diverse albume, desi cine stie ce alte lucruri similare ar mai putea sa-si faca loc treptat.
Muzica va fi underground, desi unele lucruri sunt greu de etichetat din punctul asta de vedere. Important: Indiferent de stilurile trupelor care vor aparea aici, nu vor fi prezentate trupe care promoveaza atitudini macho (fanii madball vor fi dezamagiti) cartierul, materialisme, sau intoleranta de orice fel. Ceea ce vreau sa promovez e etica/spiritul underground si o distantare cat mai clara de aspectele negative mai sus mentionate si fauna aferenta. Pagina asta ar trebui sa fie pentru toti cei care impartasesc valorile astea si vor o coloana sonora care sa le insoteasca.
Inca ceva: fara metal, fara electronica.